J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Lui Peter Powling,

în memoria domnului Ridley,

şi pentru Susan Sladden,

care l-a ajutat pe Harry

să iasă din nişa de sub scări.

Sătenii din Little Hangleton încă îi spuneau „Casa Cruplud”, deşi trecuseră mulţi ani de când familia Cruplud locuise acolo. Casa era situată pe un deal, dominând satul, unele dintre ferestre fiind acoperite cu scânduri, cu ţigle lipsă din acoperiş, iar iedera îneca nestăvilită faţada. Deşi odată un conac impunător, şi de departe cea mai mare şi mai impresionantă clădire pe o distanţă de câţiva kilometri împrejur, „Casa Cruplud” era acum invadată de igrasie, abandonată şi nelocuită.

Localnicii din Little Hangleton erau cu toţii de acord că vechea casă le inspira teamă. Acum o jumătate de secol, se întâmplase în ea ceva ciudat şi îngrozitor, ceva despre care sătenilor mai în vârstă le plăcea să discute când nu mai aveau subiecte de bârfă. Povestea fusese întoarsă pe toate părţile de atâtea ori, şi fusese „înflorită” în atâtea locuri, încât nimeni nu mai ştia exact care era adevărul. Totuşi, fiecare versiune a poveştii începea în acelaşi fel: „cu cincizeci de ani în urmă, la ivirea zorilor, într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe când Casa Cruplud era încă bine îngrijită şi impunătoare, o servitoare intrase în salon şi îi găsise morţi pe cei trei membri ai familiei Cruplud”.

Urlând, servitoarea coborâse în fugă dealul în sat şi adunase în jurul ei câţi oameni putuse.

— Zăceau acolo cu ochii larg deschişi! Reci ca gheaţa! Încă îmbrăcaţi de cină! le zisese ea.

Poliţia fusese chemată imediat şi întregul Little Hangleton fusese cuprins de nebunie, de curiozitate şi de un entuziasm mascat fără prea multă măiestrie. Nimeni nu-şi răcise gura pretinzând că îi părea prea rău după familia Cruplud, pentru că toţi membrii ei fuseseră chiar urâţi de săteni.

Bătrânii soţi Cruplud fuseseră bogaţi, snobi şi grosolani, iar fiul lor, Tom, ajuns la maturitate, fusese şi mai şi. Toţi sătenii erau curioşi să afle identitatea ucigaşului, fiindcă era cât se poate de clar că trei oameni aparent sănătoşi nu puteau să moară din cauze naturale, toţi în aceeaşi noapte.

În acea seară, „La Spânzuratul”, localul satului, a avut parte de o vânzare nemaiîntâlnită până atunci. Tot satul venise să discute despre crime. Şi nu venise degeaba! Sătenii fuseseră răsplătiţi când bucătăreasa familiei Cruplud apăruse din senin în mijlocul lor şi anunţase în localul cufundat subit în tăcere că un om pe nume Frank Bryce tocmai fusese arestat.

— Frank! exclamară mai mulţi săteni. Niciodată!

Frank Bryce era grădinarul familiei Cruplud. Trăia singur într-o cabană amărâtă, pe terenurile „Casei Cruplud”. Frank se întorsese din război cu un picior ţeapăn şi cu o aversiune cumplită pentru mulţimi şi zgomote puternice. Lucrase pentru familia Cruplud de la început.

Urmă o îmbulzeală, care mai de care oferindu-se să-i cumpere bucătăresei de băut, pentru a auzi cât mai multe detalii.

— Eu am zis mereu că era ciudat, le spuse ea sătenilor care îi sorbeau fiecare cuvânt, după al patrulea pahar de vişinată. Foarte neprietenos. Sunt sigură că, dacă i-aş fi oferit o ceaşcă de ceai şi de o sută de ori, tot n-ar fi acceptat-o! Niciodată n-a fost dornic de companie, niciodată!

— Ei, şi tu, acum, zise o femeie de la bar, omul a trecut printr-un război greu… Lui Frank îi place viaţa liniştită. Nu văd de ce ar fi ăsta un motiv să…

— Cine altcineva mai avea cheia de la uşa din spate, poţi să-mi spui? răcni bucătăreasa. Dintotdeauna a existat o cheie de rezervă în cabana grădinarului! Uşa din spate n-a fost forţată azi-noapte! Nici o fereastră spartă! Frank n-a avut decât să se strecoare până la casă, în timp ce noi dormeam cu toţii…

Localnicii schimbară priviri întunecate.

— Întotdeauna am crezut că era ceva cu el, bombăni un om de la bar.

— L-a stricat războiul, aşa zic eu, interveni proprietarul localului.

— Ţi-am zis eu că nu-i bine să-l superi pe Frank, nu-i aşa, Dot? zise o femeie entuziasmată dintr-un colţ.

— Un temperament îngrozitor, întări Dot, dând cu putere din cap. Ţin minte, pe vremea când era copil…

În dimineaţa următoare, aproape toată lumea din Little Hangleton era sigură că Frank Bryce îi omorâse pe membrii familiei Cruplud. Însă în oraşul vecin, Great Hangleton, într-o secţie de poliţie întunecată şi murdară, Frank repeta întruna, cu încăpăţânare, că era nevinovat şi că singura persoană pe care o văzuse pe lângă casă în ziua morţii familiei Cruplud fusese un adolescent, un străin brunet şi palid. Nimeni altcineva din sat nu văzuse un asemenea băiat, iar poliţiştii erau convinşi că era o închipuire de-ale lui Frank.

Când lucrurile începură să devină serioase pentru Frank, veni şi raportul despre moartea membrilor familiei Cruplud şi toate se schimbară.

Era cel mai ciudat raport primit vreodată în poliţie. O echipă de doctori examinase cadavrele şi ajunsese la concluzia că nici unul nu fusese otrăvit, înjunghiat, împuşcat, strangulat, sufocat sau — după câte şi-au putut da ei seama — rănit în vreun fel, câtuşi de puţin. Mai mult, raportul continua să susţină, cu o nuanţă de perplexitate evidentă, că toţi păreau să fi fost sănătoşi tun (în afară de faptul că erau morţi, bineînţeles!). Doctorii au notat însă (de parcă erau hotărâţi să găsească ceva în neregulă cu cadavrele) că fiecare dintre decedaţi avea întipărită pe chip o expresie de teroare. Dar, după cum au spus şi poliţiştii nedumeriţi, cine a mai auzit ca trei oameni să moară de frică?

Având în vedere că nu exista nici o dovadă că cei trei membri ai familiei Cruplud fuseseră ucişi, poliţiştii au fost nevoiţi să-i dea drumul lui Frank. Decedaţii au fost îngropaţi în cimitirul din Little Hangleton, iar mormintele lor au continuat să fie ţinte ale curiozităţii pentru mult timp. Spre uimirea tuturor şi privit cu suspiciune, Frank Bryce s-a întors la cabana sa de pe proprietatea familiei Cruplud.

— Din punctu’ meu de vedere, i-a omorât şi nu-mi pasă ce zic poliţiştii, hotărî Dot în faţa celor adunaţi în localul „La Spânzuratul”. Şi dacă ar avea puţină demnitate, ar pleca de aici, fiindcă ştie prea bine ce credem toţi despre el!

Însă Frank nu a plecat. A rămas să aibă grijă de grădină, pentru următoarea familie care a locuit în „Casa Cruplud” şi apoi pentru următoarea, pentru că nici una dintre familii nu a rămas multă vreme. Poate că şi din cauza lui Frank proprietarii spuneau că totul era învăluit într-o atmosferă neprietenoasă, iar casa, în absenţa unor stăpâni care să locuiască în ea, a început să se deterioreze.

Omul bogat care era proprietarul „Casei Cruplud” în prezent, nici nu trăia acolo şi nici nu făcea nimic cu locuinţa. În sat se zvonea că o ţinea din cauza „taxelor”, deşi nimeni nu era lămurit care erau acestea. Totuşi, proprietarul continua să-l plătească pe Frank pentru grădinărit. Frank se apropia de vârsta de şaptezeci şi şapte de ani, surd de-a binelea, cu piciorul mai ţeapăn ca niciodată, însă putea fi încă văzut grădinărind pe lângă straturile de flori când era vreme bună. Cu toate acestea, buruienile începuseră să-i dea de furcă.

Dar buruienile nu erau singura problemă cu care era nevoit să se lupte bietul Frank. Băieţii din sat îşi făcuseră un obicei să azvârle cu pietre în ferestrele „Casei Cruplud”. Treceau cu bicicletele peste peluzele la care Frank muncea din greu să le întreţină. O dată sau de două ori, în urma unui pariu, chiar au intrat în casă. Ştiau că bătrânul Frank era devotat casei şi terenului din jur şi îi amuza când îl vedeau şchiopătând prin grădină, fluturându-şi toiagul şi strigând supărat la ei. Frank credea că băieţii îl chinuiau pentru că şi ei, ca şi părinţii şi bunicii lor, îl credeau un criminal. Aşa că, într-o noapte de august, când s-a trezit şi a observat ceva foarte straniu la vechiul conac, a presupus că era o nouă încercare a băieţilor de a-l pedepsi.