J. Rowling: Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Dacă? murmură vocea. Dacă? Dacă respecţi planul, Şobo, Ministerul nu trebuie să afle că a mai dispărut cineva. O vei face în linişte şi fără zarvă! Mi-aş dori să o pot face eu însumi, însă în starea mea actuală… Haide, Şobo, mai avem un obstacol de înlăturat şi drumul nostru către Harry Potter este deschis! Nu îţi cer să o faci singur. La acea vreme, credinciosul meu servitor, ni se va alătura…

— Chiar sunt un servitor credincios, spuse Şobo, cu o urmă de supărare în glas.

— Şobo, am nevoie de cineva care să gândească, de cineva a cărui loialitate nu s-a clătinat niciodată, iar tu, din nefericire, nu întruneşti nici una dintre aceste cerinţe!

— V-am găsit, zise Şobo, şi acum în vocea lui se citea disperarea, eu am fost cel care v-a găsit. Eu v-am adus-o pe Bertha Jorkins!

— Este adevărat, zise celălalt bărbat, părând amuzat. O sclipire de care nu aş fi crezut că eşti în stare, Şobo… Deşi, să fim sinceri, nu ştiai cât de folositoare va fi când ai prins-o, nu-i aşa?

— Am… Am ştiut că vă va fi de folos, Înălţimea Voastră…

— Mincinosule, zise iar prima voce, nuanţa de amuzament cinic fiind mai evidentă ca niciodată. Totuşi, nu pot spune că informaţiile sale nu au fost nepreţuite. Fără ele, nu aş fi putut să întocmesc planul, iar pentru asta vei fi răsplătit, Şobo. Îţi voi da voie să duci la capăt o sarcină pentru mine, una pentru care mulţi dintre adepţii mei şi-ar da chiar şi o mână ca să o poată îndeplini…

— În-într-adevăr, Înălţimea Voastră? Cum?

Şobo părea iarăşi îngrozit.

— Ah, Şobo, doar nu vrei să stric surpriza? Rolul tău va fi la sfârşit… Însă îţi promit că vei avea onoarea de a fi la fel de folositor ca Bertha Jorkins.

— Mă… Mă…

Vocea lui Şobo se aspri, de parcă i se uscase brusc cerul gurii.

— Mă… veţi… omorî şi pe mine?

— Şobo, Şobo, spuse vocea mieros, de ce să te omor? Am omorât-o pe Bertha pentru că am fost nevoit. Nu mai era în stare de nimic după interogatoriul meu, devenise complet inutilă! În orice caz, i-ar fi fost puse întrebări… inoportune, dacă s-ar fi întors la Minister spunând că s-a întâlnit cu tine în vacanţă. Vrăjitorii despre care se crede că au murit ar trebui să evite să întâlnească o vrăjitoare din Ministerul Magiei la acelaşi han…

Şobo murmură ceva atât de încet, încât Frank nu îl putu auzi, dar îl făcu pe celălalt bărbat să izbucnească în râs, un râs lipsit complet de voioşie, la fel de rece ca glasul său.

— Am fi putut să-i modificăm memoria? Dar Farmecele de Memorie pot fi înlăturate de un vrăjitor puternic, după cum am demonstrat când am interogat-o. Ar fi o insultă pentru amintirea ei să nu folosesc informaţiile pe care le-am obţinut de la ea, Şobo.

Pe hol, Frank realiză brusc că mâna de pe toiag îi devenise alunecoasă din cauza transpiraţiei. Omul cu vocea rece omorâse o femeie. Vorbea despre ea fără nici un fel de remuşcare, ba chiar se distra. Era periculos… Un nebun! Şi mai plănuia şi alte crime… Acel băiat, Harry Potter, oricine ar fi fost, era în pericol…

Frank ştia ce avea de făcut. Venise momentul să se ducă la poliţie. Trebuia să se strecoare din casă şi să se ducă direct la cabina telefonică din sat… Vocea glacială începu să vorbească din nou şi Frank rămase locului, cât mai nemişcat, ciulindu-şi — pe cât putea! — urechile.

— Încă un blestem… credinciosul meu servitor de la Hogwarts… Harry Potter este al meu, Şobo. Aşa am hotărât, fără nici o discuţie! Însă… Şşşt! Cred că îl aud pe Nagini…

Şi vocea bărbatului se schimbă. Începu să scoată nişte sunete cum nu mai auzise Frank în viaţa lui. Şuiera şi scuipa, fără a trage aer în piept. Frank crezu că avea un fel de criză.

Apoi Frank auzi un zgomot în spatele său, în holul întunecat. Se întoarse să vadă ce era şi înţepeni de frică.

Ceva se târa spre el pe podeaua întunecată a holului şi, cu cât se apropia de raza de lumină de la şemineu, îşi dădu seama cu o tresărire de groază că era un şarpe gigantic, de cel puţin şapte metri lungime. Îngrozit, înlemnit, Frank privea cum corpul sinuos al şarpelui lăsa o dâră lată prin praful gros de pe podea, venind mai aproape, şi mai aproape… Ce era de făcut? Singura posibilitate de scăpare era să intre în camera în care cei doi bărbaţi plănuiau o crimă… Şi totuşi, dacă ar fi rămas unde era, şarpele l-ar fi omorât, cu siguranţă…

Înainte să ia o decizie, şarpele ajunse la el şi, oricât părea de necrezut, ca prin minune, trecu mai departe. Venea ca hipnotizat după sâsâitul şi şuieratul scos de omul de după uşă şi, în numai câteva secunde, vârful cozii sale, ca un diamant, dispăru prin deschizătură.

Acum, transpiraţia curgea de pe fruntea lui Frank, iar mâna de pe baston îi tremura. În cameră, vocea rece continua să sâsâie, iar Frank avu un gând ciudat, imposibil… Omul acela putea vorbi cu şerpii!

Frank nu înţelegea ce se întâmplă. Vroia să se întoarcă înapoi în patul său, mai mult decât orice pe lume, cu sticla lui cu apă caldă. Problema era că picioarele nu vroiau să îl asculte şi rămâneau ţintuite locului. În timp ce stătea acolo, tremurând şi încercând să se stăpânească, vocea rece începu să vorbească iar într-o limbă inteligibilă.

— Nagini are veşti interesante, Şobo, spuse vocea.

— A-Adevărat, Înălţimea Voastră? făcu Şobo.

— Da, zise vocea. Nagini spune că există un Încuiat bătrân chiar în faţa acestei camere, care ascultă fiecare cuvânt pe care îl spunem noi…

Frank nu mai avu timp să se ascundă. Se auziră nişte paşi grăbiţi şi uşa de la cameră se deschise larg.

Un bărbat scund, cu chelie, cărunt, cu nas ascuţit şi ochi mici, înceţoşaţi, stătea în faţa lui Frank, pe chip citindu-i-se o expresie de teamă şi disperare.

— Invită-l înăuntru, Şobo. Unde îţi este ospitalitatea?

Vocea rece venea dinspre vechiul fotoliu din faţa şemineului, însă Frank nu vedea cine vorbea. Şarpele, pe de altă parte, era încolăcit pe covorul ros de vreme, un fel de imitaţie sinistră a unui câine credincios.

Şobo îl împinse pe Frank în cameră. Deşi speriat la culme, Frank strânse şi mai tare toiagul şi trecu pragul şchiopătând.

Focul era singura sursă de lumină din cameră. Arunca umbre lungi, ca un păienjeniş, pe pereţi. Frank nu vedea decât spatele fotoliului. Omul din el părea să fie şi mai scund decât servitorul său, pentru că Frank nu-i vedea nici măcar vârful capului.

— Ai auzit totul, Încuiatule, nu? întrebă vocea glacială.

— Cum mi-ai spus? spuse Frank, sfidându-l, pentru că acum era în cameră.

Venise momentul să facă ceva, se simţea mai curajos. Parcă ar fi fost în război…

— Ţi-am zis „Încuiat”, spuse vocea cu calm. Asta înseamnă că nu eşti vrăjitor.

— Nu ştiu la ce te referi când spui „vrăjitor”, spuse Frank, cu o voce puţin mai sigură. Tot ce ştiu este că am auzit destul ca să-i fac curioşi pe poliţişti în seara asta. Ai ucis şi plănuieşti o altă crimă! Şi îţi mai spun ceva, adăugă el, venindu-i o idee pe moment, soţia mea ştie că sunt aici şi, dacă nu mă întorc…

— N-ai nici o soţie, spuse din nou vocea rece, foarte încet. Nimeni nu ştie că eşti aici. N-ai spus nimănui că vii. Nu îl minţi pe Lordul Întunericului, Încuiatule, pentru că el ştie totul… Întotdeauna…

— Zău? spuse Frank scurt. Zici că eşti lord? Ei bine, nu sunt prea impresionat de manierele tale, Sire. întoarce-te şi dă ochii cu mine ca un bărbat, ce zici?