J. Rowling: Harry Potter şi Pocalul de Foc

Harry primise două scrisori de la Sirius, de când se întorsese în casa de pe Aleea Boschetelor. Amândouă fuseseră aduse nu de bufniţe (cum se obişnuieşte la vrăjitori), ci de păsări tropicale mari, viu colorate. Hedwig nu îi privise cu ochi buni pe aceşti intruşi fosforescenţi şi acceptase cu greu să le dea voie să bea din vasul ei de apă, înainte de a face călătoria înapoi. Lui Harry, pe de altă parte, îi plăcuseră, fiindcă îl duceau cu gândul la palmieri şi la nisipul fin şi alb, sperând că, oriunde ar fi fost (Sirius nu pomenea niciodată lucrul acesta, ca nu cumva scrisorile să fie interceptate), naşul lui se simţea bine. Lui Harry îi venea greu să-şi imagineze că Dementorii puteau să supravieţuiască multă vreme în soarele puternic. Poate că de aceea plecase Sirius spre sud. Scrisorile lui Sirius, care erau acum ascunse sub scândura dezlipită de sub patul lui Harry, păreau vesele şi în amândouă Sirius îi reamintea lui Harry că putea să apeleze la el ori de câte ori avea nevoie. Ei bine, acum chiar că avea nevoie…

Lumina de la lampa lui Harry părea să slăbească, o dată ce lumina rece şi cenuşie care preceda răsăritul se furişa în cameră. În sfârşit, când soarele răsărise de-a binelea, când pereţii camerei sale se făcuseră aurii şi din camera Unchiului Vernon şi a Mătuşii Petunia răzbăteau zgomote, Harry îşi curăţă biroul de bucăţile de pergament mototolite şi reciti scrisoarea.

Dragă Sirius,

Îţi mulţumesc pentru ultima scrisoare. (Pasărea aceea a fost enormă, abia a putut să intre pe fereastră!)

Aici lucrurile sunt ca de obicei. Regimul pe care îl ţine Dudley nu merge foarte bine. Mătuşa mea l-a găsit ieri ascunzând gogoşi în camera lui. l-au spus că n-or să-i mai dea atât de mulţi bani de buzunar, dacă o să continue să mănânce pe ascuns, aşa că Dudley 5-a supărat foarte tare şi şi-a azvârlit jocul PlayStation pe fereastră. Jocul e un fel de chestie computerizată, cam stupid de fapt, având în vedere că nici măcar nu are Mega Mutilation, Partea a III-a, care să-i mai distragă atenţia de la mâncare.

Eu sunt bine, mai ales din cauză că toţi sunt îngroziţi că o să apari şi o să-i transformi în lilieci, dacă te rog eu!

Totuşi, azi-dimineaţă s-a întâmplat ceva straniu. M-a durut iar cicatricea. Data trecută când s-a întâmplat, a fost pentru că intrase Cap-de-Mort în castelul Hogwarts. Dar presupun că nu are cum să fie în apropierea mea acum, nu? Ştii cumva dacă cicatricele făcute de blesteme dor, chiar dacă au trecut mai mulţi ani?

O să-ţi trimit scrisoarea cu Hedwig, când se întoarce. Acum e plecată la vânat. Salută-l pe Buckbeak din partea mea.

Da, îşi zise Harry, pare să fie bine. Nu era cazul să-i mai spună şi de vis, nu vroia să pară foarte îngrijorat. Împachetă pergamentul şi îl puse pe birou, pregătit pentru când se va întoarce Hedwig. Apoi se ridică, se întinse şi deschise iar dulapul. Fără să se uite în oglindă, începu să se îmbrace, pentru a coborî la micul dejun.

Când Harry ajunse în bucătărie, cei trei Dursley erau deja aşezaţi la masă. Chipul mare şi roşu al Unchiului Vernon era ascuns în spatele ziarului de dimineaţă, iar Mătuşa Petunia tăia un grepfrut în sferturi, cu buzele strânse peste dinţii ei ca de cal.

Dudley era furios şi morocănos, şi părea să ocupe şi mai mult spaţiu decât de obicei. Asta spunea ceva, având în vedere că de obicei ocupa de unul singur cam o jumătate din masa pătrată. Când Mătuşa Petunia puse un sfert de grepfrut în farfuria lui Dudley, însoţit de un drăgăstos „Poftim, Dudlicuţ, scumpetea mea”, acesta se uită urât la ea. Viaţa lui luase o întorsătură extrem de neplăcută de când se întorsese acasă, în vacanţa de vară, cu fişa de sfârşit de an.

Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia reuşiseră, ca de obicei, să-i găsească scuze pentru notele proaste. Mătuşa Petunia insista că Dudley era un băiat foarte talentat, dar neînţeles de profesori, în timp ce Unchiul Vernon susţinea că „oricum, nu vroia ca fiul lui să fie un biet şoarece de bibliotecă”. De asemenea, desfiinţaseră şi acuzaţiile din fişă că Dudley ar fi fost un bătăuş fără pereche: „E un băiat neastâmpărat, e adevărat, însă n-ar putea să-i facă rău nici unei muşte!” spusese Mătuşa Petunia printre lacrimi.

La sfârşitul raportului erau însă câteva observaţii concepute cu mare atenţie de către asistenta şcolii, pe care nici măcar Unchiul Vernon sau Mătuşa Petunia nu le putuseră desfiinţa. Cu oricâtă convingere spunea Mătuşa Petunia că Dudley avea oasele mari şi că greutatea lui era în cea mai mare parte grăsime de copil, că era un băiat în creştere, care avea nevoie să fie hrănit corespunzător, cert era că în garderoba cu uniforme a şcolii nu mai existau pantaloni scurţi pe măsura lui Dudley.

Asistenta şcolii văzuse ceea ce ochii Mătuşii Petunia — atât de ageri de obicei, când era vorba despre observarea urmelor de pe pereţii ei imaculaţi sau când îşi urmărea vecinii — pur şi simplu refuzau să vadă: că, departe de a avea nevoie de hrană suplimentară, Dudley atinsese mărimea şi greutatea unei balene ucigaşe tinere.

Aşa că — după multe momente de furie oarbă, după certuri care zdruncinau podeaua din camera lui Harry şi după multe lacrimi vărsate de Mătuşa Petunia — noul regim alimentar începuse. Foaia cu dieta prescrisă de asistenta şcolii „Smeltings” fusese lipită pe frigiderul care fusese golit de toate alimentele preferate de Dudley — băuturi acidulate şi prăjituri, batoane de ciocolată şi burgeri — şi umplut cu fructe şi legume, pe care Unchiul Vernon le numea „mâncare pentru iepuri”. Pentru a-l face pe Dudley să se simtă mai bine, Mătuşa Petunia insistase ca şi restul familiei să urmeze acelaşi regim. Prin urmare, îi dădu un sfert de grepfrut şi lui Harry. Observă că era cu mult mai mic decât al lui Dudley. Pentru a-şi binedispune fiul, Mătuşa Petunia încerca să îl facă pe Dudley să creadă că mânca mai mult decât Harry.

Mătuşa Petunia nu ştia însă ce era ascuns prin camera lui Harry. Habar nu avea că nepotul ei nu urma deloc regimul ţinut de toţi. Imediat ce îşi dăduse seama că urma să supravieţuiască peste vară hrănindu-se doar cu morcovi, Harry o trimisese pe Hedwig la prietenii lui, cerându-le ajutorul, iar ei fuseseră la înălţime! Hedwig se întorsese de la Hermione cu o cutie mare, plină cu produse fără zahăr (părinţii Hermionei erau dentişti). Hagrid îi trimisese o grămadă de prăjituri tari ca piatra, făcute de el (Harry nu se atinsese de ele, fiindcă ştia prea bine cum gătea Hagrid). Doamna Weasley, pe de altă parte, trimisese bufniţa familiei, pe Errol, cu o prăjitură enormă cu fructe şi pateuri de toate felurile. Biata Errol, care era bătrână şi slăbită, avusese nevoie de cinci zile ca să-şi revină de pe urma călătoriei! Iar de ziua lui (pe care familia Dursley o ignorase complet), Harry primise patru torturi superbe, de la Ron, Hermione, Hagrid şi Sirius. Harry încă mai avea două dintre ele. Şi astfel, visând la micul dejun care îl aştepta sus, începu să-şi mănânce sfertul de grepfrut, fără să se plângă.

Unchiul Vernon puse deoparte ziarul şi pufni dezaprobator, privind la propriul său sfert de grepfrut.

— Asta e tot? o întrebă el morocănos pe Mătuşa Petunia. Mătuşa Petunia îi aruncă o privire severă şi făcu un semn către Dudley, care îşi terminase deja sfertul de grepfrut şi acum se uita la cel al lui Harry, cu o expresie de poftă şi mâhnire în ochii lui mici ca de porc.