J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Dar nu sunt bărbat, Încuiatule, spuse vocea rece, abia auzindu-se de sfârâitul flăcărilor. Sunt mult, mult mai mult decât un bărbat. Totuşi… de ce nu? Te voi privi în faţă, dacă aşa vrei… Şobo, vino şi întoarce-mi scaunul.

Servitorul scânci.

— Ai auzit doar ce-am spus, Şobo!

Încet, cu faţa descompusă, de parcă ar fi vrut să facă orice altceva decât să se apropie de stăpânul său şi de covorul din faţa şemineului, pe care stătea şarpele, omul scund se duse şi începu să întoarcă scaunul. Şarpele îşi înălţă capul mare şi triunghiular şi sâsâi uşor, în timp ce picioarele fotoliului îi mişcau covorul.

Fotoliul fu întors către Frank şi el văzu ce se afla în el. Bastonul îi căzu pe podea, cu un zgomot puternic. Deschise gura şi scoase un strigăt. Ţipă atât de tare, încât nu auzi cuvintele pe care le rosti arătarea din fotoliu, în timp ce ridica o baghetă. Urmă o sclipire puternică, o lumină verde şi un zgomot înfiorător, iar Frank Bryce se prăbuşi. Murise înainte să atingă podeaua…

La aproape patru kilometri depărtare, numitul Harry Potter se trezi brusc din somn.

Harry stătea întins pe spate, respirând greu, de parcă ar fi alergat până atunci. Se trezise dintr-un vis care părea foarte real, cu mâinile acoperindu-i faţa. Vechea cicatrice de pe frunte, în formă de fulger, îi ardea sub degete, de parcă i-ar fi lipit cineva un fier de călcat încins pe piele.

Se ridică, încă pipăindu-şi cu o mână cicatricea, iar cu cealaltă căutându-şi ochelarii prin întuneric. Îi găsi pe noptieră şi şi-i puse la ochi. Imaginea camerei sale deveni mai clară, luminată numai de pâlpâirile portocalii ale felinarului de afară.

Harry îşi trecu iar degetele peste cicatrice. Încă îl durea. Aprinse veioza de lângă el, se dădu jos din pat, traversă camera, deschise dulapul şi se uită în oglinda din interiorul uşii. Un băiat slăbuţ, de paisprezece ani, îl privi din oglindă, cu nişte ochii verzi şi luminoşi, nedumeriţi, pe sub părul negru şi ciufulit. Examină cu mai mare atenţie cicatricea în formă de fulger. Părea normală, însă încă îi zvâcnea.

Harry încercă să îşi amintească ce visa înainte de trezirea bruscă. Părea atât de real… Erau doi oameni pe care îi ştia şi un altul pe care nu îl mai văzuse… Se concentră din toate puterile, încruntându-se şi încercând să-şi amintească tot…

În faţa ochilor îi apăru imaginea neclară a unei camere întunecate… Şi un şarpe pe covorul din faţa şemineului… Un om scund… Era Peter Pettigrew, poreclit Şobo… Şi o voce rece, ascuţită… Vocea lui Cap-de-Mort! Lui Harry i se păru că îi alunecă un cub de gheaţă în stomac, numai la gândul că…

Strânse ochii şi se strădui să îşi aducă aminte cum arăta Cap-de-Mort, însă îi fu imposibil… Nu îşi mai amintea decât că, în momentul în care fusese întors scaunul lui Cap-de-Mort, iar el, Harry, văzuse ce se afla în el, simţise o groază imensă, care îl trezise… Sau îl trezise durerea din cicatrice?

Şi cine era bătrânul? Pentru că văzuse cu siguranţă un bătrân. Harry îl văzuse când se prăbuşise. Totul deveni confuz. Harry îşi puse mâinile la ochi, alungând imaginea dormitorului său, încercând să o păstreze pe cea a camerei întunecate, însă era ca şi când ar fi încercat să păstreze apa între degete… Detaliile se estompau cu viteza cu care el încerca să le păstreze… Cap-de-Mort şi Şobo vorbeau despre cineva pe care îl omorâseră, însă Harry nu putea să-şi amintească numele… Şi plănuiau să mai omoare pe cineva… Pe el!

Harry îşi luă mâinile de pe faţă, deschise ochii şi privi în jur, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească ceva neobişnuit. Întâmplarea făcea ca în acea cameră să se afle multe lucruri neobişnuite. Un cufăr mare stătea deschis la picioarele patului şi în el erau un cazan, o mătură, nişte robe negre şi cărţi de vrăji. Suluri de pergament năpădiseră partea de birou neocupată de uriaşa colivie goală în care se afla de obicei bufniţa sa albă, Hedwig. Pe jos, lângă patul său, stătea deschisă o carte. Citise din ea înainte să adoarmă. Toate pozele din carte erau mişcătoare. Oameni în robe portocalii ieşeau şi intrau din cadru în cadru, călare pe mături, aruncându-şi unul altuia o minge roşie.

Harry se duse spre carte, o ridică şi văzu cum unul dintre jucători înscrie un punct extraordinar, trecând mingea printr-un coş aflat la o înălţime de douăzeci şi cinci de metri. Apoi închise cartea. Nici măcar meciul de vâjthaţ care era, după părerea lui Harry, cel mai frumos sport din lume nu-l putea înveseli în acele clipe.

Puse cartea pe noptieră, se duse la fereastră şi trase draperiile pentru a cerceta strada.

Aleea Boschetelor arăta ca orice stradă respectabilă dintr-o suburbie, într-o dimineaţă de sâmbătă. Toate draperiile erau trase la ferestre. Din câte putea să-şi dea seama Harry prin întunericul nopţii, nu era picior de om prin apropiere. Nici măcar o pisică!

Şi totuşi… Şi totuşi… Harry se întoarse neliniştit în pat şi se aşeză, trecându-şi iar un deget peste cicatrice. Nu durerea îl neliniştea… Harry avusese parte de multe dureri şi lovituri. Cândva îşi pierduse toate oasele de la mâna dreaptă şi apoi îi crescuseră dureros la loc, peste noapte. Nu cu mult după acea întâmplare, acelaşi braţ îi fusese străpuns de un colţ veninos, de vreo jumătate de metru. Nu mai departe de anul trecut, căzuse de la douăzeci şi cinci de metri înălţime, de pe mătura sa zburătoare. Era obişnuit cu accidentele şi rănile bizare, inevitabile dacă urmezi cursurile de la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, şi mai şi atragi necazurile ca un magnet…

Nu, ceea ce îl neliniştea pe Harry era că data trecută, când îl duruse cicatricea, Cap-de-Mort se afla prin apropiere… Dar acum Cap-de-Mort nu putea fi pe acolo… Gândul ca acesta să se fi furişat pe Aleea Boschetelor i se părea absurd, imposibil…

Harry ascultă cu atenţie liniştea din jurul său. Oare ce se aştepta să audă? Scârţâitul unei trepte, fâsâitul unei pelerine? Tresări uşor când îl auzi pe vărul său, Dudley, sforăind puternic din camera alăturată.

Harry îndepărtă gândurile negre. Era o prostie! Nu mai era nimeni în casă, în afară de Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley, iar ei era limpede că încă dormeau, visând liniştit.

Harry îi iubea la nebunie pe membrii familiei Dursley când… dormeau! Oricum, nu-i erau de nici un ajutor când erau treji. Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley erau singurele rude în viaţă ale lui Harry şi erau Încuiaţi, adică oameni non-magici. Urau şi dispreţuiau orice formă de magie, ceea ce însemna că Harry era la fel de dorit la ei în casă ca şi petele de mucegai. Se chinuiseră să explice absenţele lungi ale lui Harry din ultimii trei ani, când studia la Hogwarts, spunându-le tuturor că era plecat la „St. Brutus”, un institut de reeducare, foarte bun pentru cazurile disperate… Ştiau prea bine că Harry, fiind vrăjitor minor, nu avea voie să facă vrăji în afara şcolii, însă tot îl învinuiau pentru orice lucru care nu mergea bine în casă. Harry nu putuse niciodată să aibă încredere în ei sau să le împărtăşească ceva despre viaţa lui din lumea magiei. Doar gândul că s-ar fi putut duce la ei când se trezeau, numai ca să le spună că l-a durut cicatricea şi să-şi exprime grijile în legătură cu Cap-de-Mort, era pur şi simplu ridicol.

Şi totuşi, din cauza lui Cap-de-Mort ajunsese Harry să-şi ducă zilele alături de familia Dursley. Dacă n-ar fi existat acest vrăjitor crunt, Harry nu ar fi avut cicatricea în formă de fulger de pe frunte. Dacă n-ar fi existat Cap-de-Mort, Harry ar fi avut părinţi…