J. Rowling: Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Ei bine, idiotul ne-a plătit cu galbeni de la spiriduşi, pe care îi prinsese de la mascotele irlandeze.

— Şi?

— Şi, zise Fred repede, au dispărut, nu? Până în dimineaţa următoare, duşi au fost!

— Dar… trebuie să fi fost un accident, nu? zise Hermione. George râse cu amărăciune.

— Da, asta am crezut şi noi la început. Ne-am gândit că, dacă i-am scrie şi i-am spune că a greşit, o să ni-i dea. Dar nici pe departe. Ne-a ignorat scrisoarea. Am tot încercat să vorbim cu el la Hogwarts, dar tot timpul inventa câte o scuză ca să scape de noi.

— Până la urmă, a ieşit urât, zise Fred. Ne-a spus că eram prea tineri ca să pariem şi că nu ne dă nimic.

— Aşa că ne-am cerut banii înapoi, spuse George, uitându-se urât.

— Doar nu a refuzat! zise Hermione cu patimă.

— Corect din prima încercare, admise Fred.

— Dar erau toate economiile voastre! zise Ron.

— Mie îmi spui, oftă George. Desigur, până la urmă am aflat ce se întâmpla de fapt. A avut şi tatăl lui Lee Jordan ceva probleme cu Bagman. Se pare că are mari necazuri cu goblinii. A împrumutat o grămadă de aur de la ei. L-au încolţit câţiva după Cupa Mondială de Vâjthaţ şi i-au luat tot aurul pe care îl avea la el. L-au urmat până la Hogwarts ca să nu-l scape din ochi. A pierdut totul la jocurile de noroc. Nu mai are nici măcar câţiva galeoni. Şi ştiţi cum a încercat idiotul să le dea banii înapoi goblinilor?

— Cum? întrebă Harry.

— A pariat pe tine, amice, zise Fred. A pariat că o să câştigi turnirul. A pariat cu goblinii.

— Deci, de asta tot încerca să mă ajute să câştig! se bucură Harry. Ei bine, am câştigat, nu? Aşa că poate să vă dea înapoi aurul!

— Da’ de unde! zise George, clătinând din cap. Goblinii sunt la fel de necinstiţi ca el. Au zis că ai fost la egalitate cu Diggory şi că Bagman a zis că o să câştigi singur. Aşa că Bagman a trebuit s-o ia la sănătoasa. A fugit după a treia probă.

George oftă din rărunchi şi începu să împartă iar cărţile.

Restul călătoriei trecu destul de plăcut. Harry şi-ar fi dorit să poată dura toată vara, de fapt, şi să nu mai ajungă niciodată la „King’s Cross”… Dar, după cum învăţase anul acela, timpul nu încetinea deloc — ba din contră! — când te aştepta ceva neplăcut pe viitor, aşa că mult prea curând Expresul Hogwarts încetini la peronul 9 şi 3/4. Haosul şi zgomotul umplură culoarele, în timp ce elevii începeau să se dea jos. Ron şi Hermione trecură cu greu peste Reacredinţă, Crabbe şi Goyle, lovindu-i din când în când cu cuferele.

Harry rămase la urmă.

— Fred… George… Staţi puţin!

Gemenii se întoarseră. Harry îşi deschise cufărul şi îşi scoase premiul primit la turnir.

— Luaţi-i, zise el şi aruncă sacul în mâinile lui George.

— Poftim? zise Fred, rămas mut de uimire.

— Luaţi-i, repetă Harry hotărât. Nu îi vreau…

— Te-ai ţicnit, zise George, încercând să-i dea sacul înapoi lui Harry.

— Nu, zise Harry. Luaţi-i şi apucaţi-vă de invenţiile voastre. Sunt pentru magazinul de glume…

— S-a ţicnit, zise Fred, pe un ton plin de admiraţie.

— Ascultaţi-mă, zise Harry ferm. Dacă nu îi luaţi, o să trag apa după ei. Nu îi vreau şi nu am nevoie de ei. Dar mi-ar plăcea foarte mult să râd puţin. Tuturor o să ne prindă bine un râs sănătos. Am sentimentul că în curând o să ne trebuiască mai mult ca de obicei.

— Harry zise George încet, cântărind sacul cu bani în mână, trebuie să fie cam o mie de galeoni aici.

— Da, zise Harry, zâmbind. Gândeşte-te câte prăjituri cu cremă-canar înseamnă asta.

Gemenii se uitară la el.

— Dar să nu-i spuneţi mamei voastre de unde îi aveţi… Deşi s-ar putea să nu mai fie atât de dornică să intraţi în Minister, dacă stăm să ne gândim…

— Harry, începu Fred, dar Harry îşi scoase bagheta.

— Fii atent, zise el încet, luaţi-i, sau arunc un blestem asupra voastră. Acum ştiu unele de milioane! Dar faceţi-mi şi mie o favoare, da? Cumpăraţi-i altă robă festivă lui Ron şi spuneţi-i că este de la voi.

Ieşi din compartiment, înainte ca ei să mai apuce să spună un cuvânt, călcând peste Reacredinţă, Crabbe şi Goyle, care încă zăceau pe jos, acoperiţi de urmele blestemelor.

Unchiul Vernon îl aştepta dincolo de barieră. Doamna Weasley era aproape de el. Îl îmbrăţişă pe Harry foarte strâns când îl văzu şi îi şopti la ureche:

— Cred că Dumbledore te lasă să stai la noi până la sfârşitul verii. Mai vorbim, Harry.

— Pa, Harry, zise Ron, bătându-l pe umăr.

— Pa, Harry! strigă şi Hermione şi făcu ce nu mai făcuse niciodată: îl sărută pe obraz.

— Harry… mersi, murmură George, în timp ce Fred îl aproba, făcând semne entuziaste cu capul.

Harry le făcu semn cu ochiul, se întoarse la Unchiul Vernon şi îl urmă încet, ieşind din gară. Nu avea nici un sens să-şi facă griji de pe acum, îşi spuse el, când se urcă pe bancheta din spate a maşinii Unchiului Vernon.

După cum spusese Hagrid, ce va fi, va fi… Şi avea să vadă ce era de făcut la momentul potrivit…