J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Dar îşi dădu seama că nu prea îi păsa. Cel mai tare îi plăcea când era cu Ron şi cu Hermione şi vorbeau despre alte lucruri sau îl lăsau să stea liniştit, în timp ce ei jucau şah. Simţea că ei trei aveau o înţelegere tacită… Că fiecare aştepta un semn, o veste, despre ce se petrecea în afara castelului Hogwarts, şi că era inutil să facă speculaţii despre ce urma să se întâmple, până nu erau siguri. Singura dată când deschiseră subiectul fu când Ron îi povesti lui Harry despre întâlnirea dintre doamna Weasley şi Dumbledore, înainte de plecarea acesteia.

— S-a dus să-l întrebe dacă nu poţi veni direct la noi vara asta, zise el. Dar el vrea să te întorci la familia Dursley, cel puţin la început.

— De ce? se miră Harry.

— Mama a zis că Dumbledore are motivele lui, spuse Ron, dând din cap posomorât. Presupun că trebuie să avem încredere în el, nu?

Singura persoană, în afară de Ron şi de Hermione, cu care Harry simţea că putea să stea de vorbă era Hagrid. Având în vedere că nu mai exista un profesor de „Apărare contra Magiei Negre”, în orele acelea erau liberi. Şi profitară de acea după-amiază de joi ca să îl viziteze pe Hagrid la coliba sa. Era o zi însorită. Colţ ţâşni pe uşă când se apropiară, lătrând şi dând din coadă ca un nebun.

— Cine e? strigă Hagrid, venind la uşă. Harry!

Le ieşi în întâmpinare, îl strânse pe Harry cu un braţ, îi ciufuli părul şi zise:

— Mă bucur să te văd, prietene. Mă bucur foarte mult.

Când intrară în coliba lui Hagrid, văzură două ceşti cât nişte găleţi pe masa de lemn din faţa şemineului.

— Am băut o ceaşcă de ceai cu Olympe, zise Hagrid, tocmai a plecat.

— Cu cine? întrebă Ron curios.

— Cu Madame Maxime, desigur! răspunse Hagrid.

— V-aţi împăcat? zise Ron.

— Nu ştiu la ce te referi, zise Hagrid, prefăcându-se nepăsător, în timp ce scotea mai multe ceşti din dulap.

După ce făcu ceaiul şi le oferi şi o farfurie cu biscuiţi tari, se sprijini de spătarul scaunului şi îl cercetă pe Harry cu ochii săi negri.

— Te simţi mai bine? mormăi el.

— Da, zise Harry.

— Ba nu, zise Hagrid. Sigur că nu. Dar o să te simţi în curând…

Harry nu zise nimic.

— Ştiam că o să se întoarcă, continuă Hagrid.

Harry, Ron şi Hermione se uitară la el, surprinşi.

— Am ştiut de ani de zile, Harry. Ştiam că era undeva, aşteptând în umbră. Trebuia să se întâmple. Ei bine, acum trebuie să acceptăm lucrul ăsta. O să luptăm. O să-l împiedicăm să ia din nou totul în stăpânire… ăsta e planul lui Dumbledore, oricum. Mare om, Dumbledore ăsta… Atâta timp cât îl avem pe el, nu-mi fac griji.

Hagrid îşi ridică sprâncenele stufoase, văzând expresiile neîncrezătoare de pe feţele lor.

— Nu are sens să stăm şi să ne frământăm, zise el. Ce va fi, va fi, şi o să îl înfruntăm când va fi cazul. Dumbledore mi-a spus ce ai făcut, Harry.

Pieptul lui Hagrid se umflă cu mândrie, când se uită la Harry.

— Ai făcut exact ce ar fi făcut tatăl tău şi nu există alte cuvinte de laudă pentru tot ce-ai făcut.

Harry îi zâmbi şi el. Era prima dată când zâmbea de zile întregi.

— Ce te-a rugat domnul profesor Dumbledore, Hagrid? întrebă el. A trimis-o pe profesoara McGonagall să-ţi spună ţie şi lui Madame Maxime să veniţi la el… în noaptea aia.

— Mi-a găsit o slujbă pentru vară, zise Hagrid. Dar e ceva secret. Nu ar trebui să spun nimănui, nici măcar vouă. Olympe — adică Madame Maxime — s-ar putea să vină cu mine. Cred că o să vină. Cred că am convins-o.

— Are legătură cu Cap-de-Mort?

Hagrid tresări când auzi numele acestuia.

— S-ar putea, zise el evaziv. Dar… cine vrea să vină cu mine să vedem ultimul Homar? Glumeam, glumeam! adăugă el repede, văzând expresiile de pe feţele lor.

Cu inima grea, Harry îşi împachetă cufărul în dormitorul său, în noaptea dinaintea întoarcerii pe Aleea Boschetelor. Ar fi făcut orice să nu se ducă la serbarea de despărţire, care era o ocazie de veselie, de obicei, dar de data asta urma să fie anunţat oficial câştigătorul Campionatului Caselor. Încă de când părăsise aripa spitalului, evitase să se afle în Marea Sală când era multă lume acolo, preferând să mănânce când se golea aproape de tot, ca să evite privirile colegilor.

Când el, Ron şi Hermione intrară în sală, văzură din prima clipă că lipseau decoraţiunile obişnuite. Marea Sală era în mod normal decorată la serbarea de despărţire în culorile Casei câştigătoare. În această seară însă, pe peretele din spatele mesei profesorilor erau draperii negre. Harry îşi dădu seama imediat că erau în semn de respect pentru Cedric.

Adevăratul Ochi-Nebun Moody se afla la masa profesorilor, cu piciorul lui de lemn şi cu ochiul său magic. Era extrem de agitat şi tresărea de fiecare dată când îi vorbea cineva. Harry îl înţelegea prea bine… Probabil că teama lui Moody de atacurile asupra persoanei sale crescuse după prizonieratul de zece luni în propriul cufăr. Scaunul profesorului Karkaroff era gol. Harry se întrebă, în timp ce se aşeza la masa Cercetaşilor, unde era Karkaroff în acel moment. Dacă îl găsise Cap-de-Mort?…

Madame Maxime era încă acolo. Stătea lângă Hagrid şi discutau încet între ei. Mai încolo, lângă profesoara McGonagall, stătea Plesneală. Ochii i se fixară asupra lui Harry pentru o clipă. Harry se uită şi el la Plesneală. Expresia de pe chipul profesorului era greu de descifrat. Părea la fel de acru şi de răutăcios ca întotdeauna. Harry continuă să-l privească multă vreme, chiar şi după ce Plesneală se uită în altă parte.

Ce făcuse Plesneală la ordinele lui Dumbledore, în noaptea în care se întorsese Cap-de-Mort? Şi de ce… de ce… era Dumbledore atât de convins că Plesneală era cu adevărat de partea lor? Fusese spion, Dumbledore o spusese clar în Pensiv. Plesneală fusese spion împotriva lui Cap-de-Mort, „punându-şi viaţa în pericol”. Oare îl trimisese să facă iar acelaşi lucru? Intrase în contact cu ceilalţi Devoratori ai Morţii? Pretinsese că nu fusese niciodată cu adevărat de partea lui Dumbledore şi că nu făcuse altceva decât să aştepte vremuri mai bune, ca însuşi Cap-de-Mort?

Meditaţia lui Harry fu întreruptă de profesorul Dumbledore, care se ridică de la masa profesorilor. Marea Sală, care oricum era mult mai puţin zgomotoasă ca de obicei, în timpul serbării de sfârşit de an, deveni foarte tăcută.

Dumbledore făcu o pauză, pe când ochii i se opreau asupra mesei Astropufilor. Masa lor fusese cea mai tăcută şi cei de acolo aveau chipurile cele mai triste şi mai palide din toată sala.

— Mi-ar plăcea să vă spun multe lucruri în această seară, zise Dumbledore, dar întâi trebuie să menţionez cu durere pierderea unei persoane deosebite, care ar trebui să fie aici — făcu un semn către masa Astropufilor — bucurându-se de serbare, alături de noi… Vă rog, sculaţi-vă în picioare şi ridicaţi-vă paharele, în memoria lui Cedric Diggory.

Ca la o comandă, toţi se sculară în picioare, îşi ridicară paharele şi spuseră într-un glas, tare şi răspicat:

— Cedric Diggory!

Harry o zări pe Cho prin mulţime. Îi curgeau lacrimi pe obraji. Harry îşi coborî privirea asupra mesei, în timp ce se aşezau cu toţii la loc.

— Cedric a fost un model care includea toate calităţile care disting Casa Astropufilor, continuă Dumbledore. A fost un prieten bun şi loial, nu i-a fost teamă de muncă şi aprecia cinstea. Moartea sa v-a afectat pe toţi, indiferent dacă îl cunoşteaţi sau nu. Aşadar, cred că aveţi dreptul să ştiţi exact cum s-a ajuns la asta.