J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Pana baghetei mele provine de la Fawkes? întrebă Harry uluit.

— Da, zise Dumbledore. Domnul Ollivander mi-a scris că ai cumpărat a doua baghetă din magazinul lui, acum patru ani.

— Dar ce se întâmplă când o baghetă îşi întâlneşte perechea geamănă? întrebă Sirius.

— Nu vor funcţiona cum trebuie una împotriva celeilalte, zise Dumbledore. Dacă însă posesorii baghetelor îşi forţează baghetele să se lupte între ele, va avea loc ceva foarte rar şi straniu. Una dintre baghete o va forţa pe cealaltă să expulzeze vrăjile pe care le-a aruncat, în ordine inversă însă. Întâi cea mai recentă… apoi cele care au precedat-o…

Se uită întrebător la Harry şi acesta aprobă din cap.

— Ceea ce înseamnă, zise Dumbledore încet, cu ochii pe chipul lui Harry, că trebuie să fi reapărut o formă a lui Cedric.

Harry dădu iar din cap.

— Diggory a înviat? întrebă Sirius tăios.

— Nici o vrajă nu-i poate aduce pe morţi înapoi, zise Dumbledore cu seriozitate. Trebuie să fi avut loc un fel de ecou inversat. Probabil că a apărut o umbră a lui Cedric din baghetă… Am dreptate, Harry?

— Dar a vorbit cu mine, zise Harry, tremurând iar din toate încheieturile. Fantoma lui Cedric, sau ce era, a vorbit.

— Ceva, spuse Dumbledore, care avea aspectul şi caracterul lui Cedric. Bănuiesc că au mai apărut şi alţii… victime mai puţin recente ale baghetei lui Cap-de-Mort…

— Un bătrân, zise Harry şi iar simţi un nod în gât. Bertha Jorkins. Şi…

— Părinţii tăi? întrebă Dumbledore încet.

— Da, zise Harry.

Sirius îl strânse atât de tare de umăr, încât Harry simţi că îl doare.

— Ultimele crime pe care le comisese bagheta, zise Dumbledore, aprobând din cap. În ordine inversă. Ar fi apărut mai multe, desigur, dacă ai fi menţinut legătura. Foarte bine, Harry, umbrele acelea… Ce au făcut?

Harry descrise cum siluetele care ieşiseră din baghetă dăduseră ocol reţelei aurite, prin interiorul ei, cum Cap-de-Mort păruse să se teamă de ele, cum umbra tatălui lui Harry îi spusese ce să facă, cum Cedric îşi exprimase ultima dorinţă.

În acel moment, Harry îşi dădu seama că nu mai putea să continue. Se uită la Sirius şi văzu că îşi ţinea faţa în mâini.

Harry observă deodată că Fawkes nu mai era pe genunchiul lui. Pasărea phoenix zburase pe podea. Îşi sprijinea acum minunatul cap de piciorul rănit al lui Harry şi din ochi îi curgeau lacrimi mari şi sidefii, chiar pe rana provocată de păianjen. Durerea dispăru. Pielea i se vindecă. Piciorul era ca la început.

— O să-ţi mai spun o dată, zise Dumbledore, în timp ce Fawkes se ridica în aer şi se aşeza pe stinghia de lângă uşă. Ai dat dovadă de mai multă vitejie decât m-aş fi putut aştepta vreodată de la tine, Harry. Ai fost la fel de curajos ca şi cei care au murit luptându-se cu Cap-de-Mort la apogeul puterii sale. Ai dus pe umeri povara unui vrăjitor adult şi l-ai egalat… Şi acum, după ce ne-ai spus tot ce trebuia să ştim, hai cu mine în aripa spitalului, nu vreau să te întorci în dormitorul tău în noaptea asta. O Poţiune de Dormit şi multă linişte… Sirius, vrei să rămâi cu el?

Sirius dădu din cap şi se ridică. Se transformă iar în câinele negru şi mare, şi ieşi din birou cu Harry şi cu Dumbledore, coborând un etaj până la aripa spitalului.

Când Dumbledore deschise uşa, Harry îi văzu pe toţi — doamna Weasley, Bill, Ron şi Hermione — strânşi în jurul lui Madame Pomfrey, care părea hărţuită şi cam enervată din pricina asta. Toţi doreau să ştie unde era Harry şi ce se întâmplase cu el.

Se întoarseră cu toţii când intrară Harry, Dumbledore şi câinele negru, iar doamna Weasley scoase un fel de strigăt înăbuşit:

— Harry! O, Harry!

Se apropie grăbită de el, dar Dumbledore se interpuse între ei.

— Molly, zise el, ridicând o mână, te rog, ascultă-mă puţin. Harry a trecut printr-un calvar îngrozitor în această seară. Tocmai a trebuit să-l retrăiască pentru mine. Acum are nevoie de somn şi de linişte. Dacă Harry vrea să staţi cu el, adăugă Dumbledore, uitându-se şi la Ron, la Hermione şi la Bill, puteţi să o faceţi. Dar nu vreau să-i puneţi întrebări până când nu va fi pregătit să răspundă şi, în orice caz, nu în seara asta.

Doamna Weasley aprobă din cap. Era albă la faţă ca varul. Se uită cu reproş la Ron, la Hermione şi la Bill, de parcă aceştia ar fi scos vreun cuvânt, şi murmură:

— Aţi auzit? Are nevoie de linişte!

— Domnule director, zise Madame Pomfrey, uitându-se la câinele mare şi negru, adică la Sirius, pot să vă întreb ce…

— Câinele va rămâne cu Harry pentru o vreme, zise Dumbledore, pe un ton normal. Te asigur că este foarte bine dresat, Poppy. Harry, stau şi eu până adormi…

Harry îi era extraordinar de recunoscător lui Dumbledore pentru că le spusese celorlalţi să nu-i pună întrebări. Nu că nu ar fi dorit din tot sufletul ca ei să fie acolo, dar gândul de a o lua de la capăt, ideea de a retrăi totul încă o dată, era peste puterile lui.

— Mă întorc să te văd după ce mă întâlnesc cu Fudge, Harry, zise Dumbledore. Aş vrea să rămâi şi mâine aici, când mă voi adresa întregii şcoli.

Şi Dumbledore plecă.

Când Madame Pomfrey îl conduse pe Harry spre un pat din apropiere, îl zări pe adevăratul Moody zăcând nemişcat pe un pat din capătul îndepărtat al camerei. Piciorul său de lemn şi ochiul magic erau pe noptieră.

— E bine? întrebă Harry.

— O să fie ca nou, zise Madame Pomfrey, dându-i lui Harry o pijama, şi trase draperiile în jurul patului său.

Îşi dădu jos roba, îşi puse pijamaua şi se întinse în pat. Ron, Hermione, Bill, doamna Weasley şi câinele negru trecură dincolo de paravan şi se aşezară pe scaune în jurul patului. Ron şi Hermione îl priveau neliniştiţi, cu precauţie parcă, de parcă le-ar fi fost teamă de el.

— N-am nimic, le spuse el. Sunt doar obosit…

Ochii doamnei Weasley se umplură de lacrimi, în timp ce netezea aşternutul, deşi nu era cazul.

Madame Pomfrey, care tocmai ieşise ca o furie din biroul ei, se întoarse cu un pocal şi o sticluţă cu poţiune mov.

— Trebuie să o bei pe toată, Harry, zise ea. Este o poţiune pentru un somn fără vise.

Harry luă pocalul şi bău câteva înghiţituri. Simţi instantaneu cum se moleşeşte. Totul în jurul lui se estompă. Luminile din aripa spitalului păreau să licărească spre el într-un mod prietenos, printre draperiile din jurul patului, iar corpul parcă i se scufundă din ce în ce mai mult în căldura saltelei de puf. Înainte să termine poţiunea, înainte să mai spună ceva, se cufundă într-un somn adânc.

Harry se trezi într-o căldură atât de plăcută, pe jumătate adormit, încât nu deschise ochii, dorind să aţipească la loc. Camera era slab luminată… Era convins că era încă noapte şi avea impresia că nu dormise prea mult.

Apoi auzi şoapte în jurul lui.

— Or să-l trezească, dacă nu tac din gură!

— De ce ţipă? Oare ce s-a mai întâmplat?

Harry îşi deschise ochii şi văzu ca prin ceaţă. Cineva îi dăduse jos ochelarii. Zări silueta neclară a doamnei Weasley şi a lui Bill. Doamna Weasley era în picioare.

— Asta e vocea lui Fudge, şopti ea. Şi asta e a profesoarei Minerva McGonagall, nu? Dar din ce cauză se ceartă?

Acum îi auzea şi Harry: oameni care strigau şi fugeau spre aripa spitalului.

— Regretabil, dar asta e, Minerva, spunea Cornelius Fudge tare.

— Nu ar fi trebuit să-l aduci niciodată în castel! strigă profesoara McGonagall. Când va afla Dumbledore…