J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Mă duc eu la tata, zise Bill, ridicându-se. Plec chiar acum.

— Excelent, zise Dumbledore. Spune-i ce s-a întâmplat. Spune-i că voi lua personal legătura cu el cât de curând. Însă trebuie să fim discreţi. Dacă află Fudge, o să creadă că m-am băgat în treburile Ministerului…

— Aveţi încredere în mine, zise Bill.

Îl bătu pe Harry pe umăr, îşi sărută mama pe obraz, îşi puse pelerina şi ieşi valvârtej din cameră.

— Minerva, zise Dumbledore, întorcându-se către profesoara McGonagall, vreau să-l văd pe Hagrid în biroul meu, cât se poate de repede. Cheam-o şi pe Madame Maxime, dacă va consimţi să vină…

Profesoara McGonagall aprobă scurt din cap şi plecă fără să mai spună un cuvânt.

— Poppy, îi zise Dumbledore lui Madame Pomfrey, fii drăguţă şi du-te în biroul profesorului Moody, unde vei găsi un spiriduş de casă foarte nefericit, pe Winky… Fă ce poţi pentru ea şi apoi du-o înapoi la bucătărie. Cred că Dobby va avea grijă de ea pentru noi.

— D-Da, sigur, zise Madame Pomfrey, care părea foarte speriată, şi plecă imediat.

Dumbledore se asigură că uşa era închisă şi că paşii lui Madame Pomfrey nu se mai auzeau, înainte de a vorbi iar.

— Şi acum zise el este timpul ca doi dintre noi să se împace între ei. Sirius, revino te rog la forma ta obişnuită.

Câinele mare şi negru se uită la Dumbledore, apoi, într-o secundă, redeveni om.

Doamna Weasley ţipă şi se îndepărtă de pat dintr-o săritură.

— Sirius Black! strigă ea, arătând către el.

— Taci, mamă! strigă Ron. E în regulă!

Plesneală nu ţipase şi nici nu se dăduse înapoi, dar expresia de pe chipul lui era un amestec de furie şi groază.

— El! se răsti Plesneală, uitându-se la Sirius, pe al cărui chip se citea aceeaşi ranchiună. Ce caută aici?

— Este aici la invitaţia mea, zise Dumbledore, uitându-se când la unul, când la altul, ca şi tine, Severus, de altfel… Am încredere în amândoi. Este momentul să depăşiţi problemele din trecut şi să aveţi încredere unul în altul.

Harry se gândi că Dumbledore cerea să se întâmple un miracol. Sirius şi Plesneală se uitau unul la altul cu cel mai intens dispreţ.

— Mă voi mulţumi pentru o perioadă mai scurtă, zise Dumbledore, în glasul lui răzbătând nerăbdarea, dacă nu vă veţi exterioriza ostilitatea. Daţi-vă mâna. Acum sunteţi de aceeaşi parte. Nu avem mult timp şi, dacă cei foarte puţini dintre noi care ştiu adevărul nu vor fi uniţi, nu avem nici o speranţă.

Foarte încet — dar încă uitându-se unul la altul de parcă şi-ar fi dorit tot răul din lume — Sirius şi Plesneală se apropiară unul de altul şi îşi strânseră mâinile. Le retraseră însă foarte repede.

— De ajuns pentru moment, zise Dumbledore, intrând între ei. Acum am nişte sarcini pentru amândoi. Atitudinea lui Fudge, deşi nu neaşteptată, schimbă totul. Sirius, trebuie să porneşti imediat. Trebuie să îi anunţi pe Remus Lupin, Arabela Figg, Mundungus Fletcher… tot vechiul grup.

Rămâi la Lupin o vreme, te voi contacta eu acolo.

— Dar…, zise Harry.

Ar fi vrut ca Sirius să rămână. Nu vroia să îşi ia la revedere din nou, nu atât de curând.

— Ne vom revedea foarte curând, Harry, zise Sirius, întorcându-se către el. Îţi promit. Dar trebuie să fac tot ce pot, înţelegi, nu?

— Da, zise Harry. Da… sigur că da.

Sirius îi apucă mâna rapid, îi făcu un semn cu capul lui Dumbledore, se transformă iar în câinele negru şi fugi repede către uşa a cărei clanţă o apăsă cu o labă. Apoi ieşi.

— Severus, zise Dumbledore, întorcându-se către Plesneală, ştii ce îţi voi cere să faci. Dacă eşti pregătit…

— Sunt, zise Plesneală.

Părea mai palid ca de obicei, iar ochii săi negri şi glaciali scânteiară ciudat.

— Atunci, succes, zise Dumbledore şi privi neliniştit cum Plesneală iese tăcut după Sirius.

Trecură mai multe minute până când Dumbledore vorbi iar.

— Trebuie să cobor, zise el în cele din urmă. Trebuie să-i văd pe soţii Diggory. Harry, bea şi restul poţiunii. Vorbesc cu tine mai târziu.

Harry se întinse la loc între perne, în timp ce Dumbledore dispărea din cameră. Hermione, Ron şi doamna Weasley se uitau la el. Nici unul nu vorbi, timp îndelungat.

— Trebuie să bei restul poţiunii, Harry, zise în sfârşit doamna Weasley, atingând din greşeală sacul cu galbeni de pe noptieră, când întinse mâna după sticluţă şi pocal. Odihneşte-te. Încearcă să te gândeşti la altceva… Gândeşte-te la ce o să cumperi cu premiul tău!

— Nu vreau aurul, zise Harry, pe un ton absent. Luaţi-l dumneavoastră. Poate să-l ia oricine. Nu ar fi trebuit să-i câştig. Ar trebui să fie ai lui Cedric.

Lucrul împotriva căruia se tot lupta de când ieşise din labirint ameninţa să-l copleşească. Simţea cum îi ardeau colţurile interioare ale ochilor. Clipi şi se uită la tavan.

— Nu e vina ta, Harry, şopti doamna Weasley.

— Eu i-am spus lui Cedric să luăm Cupa împreună, zise Harry.

Acum simţi cum îl arde şi nasul. Ar fi dorit ca Ron să se uite în altă parte.

Doamna Weasley puse poţiunea pe noptieră, se aplecă şi îl îmbrăţişă pe Harry. Nu ţinea minte să mai fi fost vreodată îmbrăţişat aşa, ca de propria lui mamă. Păru să fie copleşit de tot ce văzuse şi i se întâmplase în acea noapte, în timp ce doamna Weasley îl strângea la pieptul ei. Chipul mamei lui, vocea tatălui lui, Cedric, mort pe pământ, toate începură să i se învârtă în minte, până când deveniră aproape de nesuportat, până când crezu că nu mai poate face faţă valului de durere care vroia să iasă din el.

Se auzi o pocnitură puternică, iar doamna Weasley şi Harry se despărţiră. Hermione era lângă fereastră. Ţinea ceva strâns în mână.

— Scuze, şopti ea.

— Poţiunea, Harry, zise doamna Weasley repede, ştergându-şi lacrimile.

Harry o bău dintr-o înghiţitură. Efectul fu instantaneu. Fu cuprins de un somn fără vise, se întinse între perne şi nu se mai gândi la nimic.

Când privi înapoi, o lună mai târziu, Harry descoperi că nu avea prea multe amintiri din zilele care urmaseră nopţii aceleia de pomină. Era ca şi când ar fi trecut prin prea multe, ca să poată să mai acumuleze altceva. Îşi amintea numai lucrurile foarte dureroase. Cea mai grea fu întâlnirea cu soţii Diggory, care avu loc în dimineaţa următoare. Nu dădură vina pe el pentru ce se întâmplase. Din contră, amândoi îi mulţumiră pentru că adusese înapoi corpul neînsufleţit al lui Cedric. Domnul Diggory plânse pe tot parcursul întâlnirii. Durerea doamnei Diggory era dincolo de lacrimi.

— Atunci, înseamnă că nu a suferit, zise ea, după ce Harry îi spuse cum murise Cedric. Până la urmă, Amos, a murit exact când a câştigat turnirul. Cred că a fost foarte fericit.

După ce se ridicară, doamna Diggory se uită la Harry şi îi spuse:

— Să ai grijă de tine, da?

Harry luă săculeţul de galbeni de pe noptieră.

— Luaţi-i dumneavoastră, murmură el. Ar fi trebuit să fie ai lui Cedric, el a ajuns primul, luaţi-i…

Dar ea se îndepărtă repede de el.

— O, nu, sunt ai tăi, dragul meu, nu putem… Păstrează-i…

În seara următoare, Harry se întoarse în Turnul Cercetaşilor. Din câte aflase de la Hermione şi de la Ron, Dumbledore le vorbise tuturor în dimineaţa aceea, la micul dejun. Şi le ceruse să-l lase în pace pe Harry, să nu-i pună întrebări şi să nu-l forţeze să povestească ce se întâmplase în labirint. Cei mai mulţi îl ocoleau pe coridoare, evitându-i privirea. Alţii şuşoteau când treceau pe lângă el. Harry bănuia că dăduseră crezare articolului scris de Rita Skeeter, despre cât de nebun şi de periculos era. Poate că îşi clădeau propriile teorii despre cum murise Cedric.