J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Şi Harry văzu în faţa lui, zăcând încă pe jos, un bărbat cu pielea deschisă la culoare, uşor pistruiat şi cu o claie de păr blond. Ştia cine era. Îl văzuse în Pensivul lui Dumbledore, îi privise pe Dementori cum îl scoseseră din tribunal, încercând să îl convingă pe domnul Crouch că era nevinovat… Acum avea însă riduri în jurul ochilor şi părea mult mai în vârstă…

Se auziră nişte paşi grăbiţi pe coridor. Plesneală se întorsese cu Winky după el. Profesoara McGonagall era imediat în urma lor.

— Crouch! zise Plesneală, încremenind în prag. Barty Crouch!

— Dumnezeule mare, zise profesoara McGonagall, încremenind şi ea, cu privirile pironite la omul de pe podea.

Murdară şi răvăşită, Winky se uită de după picioarele lui Plesneală. Deschise gura larg şi scoase un strigăt asurzitor.

— Stăpâne Barty, stăpâne Barty, ce faceţi aici?

Se aruncă pe pieptul tânărului.

— L-aţi omorât! L-aţi omorât! L-aţi omorât pe fiul stăpânului!

— Este doar Împietrit, Winky, zise Dumbledore. Dă-te la o parte, te rog. Severus, ai licoarea?

Plesneală îi dădu lui Dumbledore o sticluţă cu un lichid complet limpede: licoarea adevărului, cu care Plesneală îl ameninţase pe Harry la ore. Dumbledore se ridică, se aplecă asupra omului de pe podea, îl ridică în capul oaselor şi îl sprijini de peretele pe care se afla Oglinda Duşmanilor, din care imaginile lui Dumbledore, Plesneală şi McGonagall încă se uitau urât la ei toţi. Winky rămase în genunchi, tremurând, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Dumbledore deschise cu forţa gura tânărului şi turnă trei picături în ea. Apoi îşi îndreptă bagheta către pieptul omului şi zise:

— Enervare!

Fiul lui Crouch deschise ochii. Chipul îi era absent şi ochii îi privea în gol. Dumbledore îngenunche în faţa lui, astfel încât feţele lor ajunseră la acelaşi nivel.

— Mă auzi? întrebă Dumbledore încet.

Pleoapele omului tresăriră.

— Da, murmură el.

— Aş vrea să ne spui, zise Dumbledore încet, cum ai ajuns aici. Cum ai scăpat din Azkaban?

Crouch trase cu sete aer în piept, iar apoi începu să vorbească pe un ton monoton, inexpresiv:

— M-a salvat mama. Ştia că era pe moarte. L-a convins pe tatăl meu să mă salveze, ca o ultimă favoare făcută ei. A iubit-o cum nu m-a iubit niciodată pe mine. A fost de acord. Au venit să mă viziteze. Mi-au dat o esenţă de PoliPoţiune, în care era un fir de păr de la mama mea. Ea a băut o esenţă de PoliPoţiune care conţinea un fir de păr de la mine. Ne-am schimbat înfăţişarea între noi.

Winky clătină din cap, tremurând.

— Nu mai spuneţi nimic, stăpâne Barty, nu mai spuneţi nimic, îi faceţi necazuri tatălui dumneavoastră!

Dar tânărul Crouch trase iar aer în piept şi continuă pe acelaşi ton monoton:

— Dementorii sunt orbi. Au simţit o persoană sănătoasă şi una bolnavă intrând în Azkaban. Au simţit o persoană sănătoasă şi una bolnavă ieşind din fortăreaţă. Tatăl meu m-a scos pe furiş, sub înfăţişarea mamei mele, în cazul în care se uitau prizonierii printre bare. Mama a murit curând după aceea, la Azkaban. A avut grijă să bea PoliPoţiunea până în ultimul moment. A fost îngropată sub numele meu şi arătând ca mine. Toată lumea a crezut că eram eu.

Ochii îi licăriră.

— Şi ce a făcut tatăl tău cu tine după ce te-a adus acasă? întrebă Dumbledore încet.

— A înscenat moartea mamei mele. O înmormântare liniştită, intimă. Mormântul acela este gol. Spiriduşul de casă m-a îngrijit şi m-a pus pe picioare. Apoi a trebuit să fiu ascuns. A trebuit să fiu controlat. Tatăl meu a folosit mai multe vrăji ca să mă subjuge. După ce mi-am recăpătat puterile, nu mă gândeam decât să-mi găsesc stăpânul… Să mă întorc la el.

— Cum te-a ţinut tatăl tău în frâu? întrebă Dumbledore.

— Prin blestemul Imperius, zise Barty. Eram sub controlul tatălui meu. Eram forţat să port zi şi noapte pelerina care mă făcea invizibil. Eram mereu cu spiriduşul de casă. Ea era cea care mă păzea şi avea grijă de mine. Mă compătimea. Îl convingea pe tatăl meu să-mi facă mici bucurii din când în când. Drept răsplată pentru comportamentul meu bun…

— Stăpâne Barty, stăpâne Barty, sughiţă Winky printre mâini. Nu ar trebui să spuneţi lor, noi intrat în bucluc…

— A descoperit cineva că încă erai în viaţă? zise Dumbledore încet. A ştiut cineva, în afară de tatăl tău şi de spiriduşul de casă?

— Da, zise Crouch, clipind iar des. O vrăjitoare de la biroul tatălui meu. Bertha Jorkins. A venit acasă cu nişte acte pe care trebuia să le semneze tatăl meu. Nu era acasă. Winky i-a dat drumul în casă şi apoi s-a întors în bucătărie, la mine. Dar Bertha Jorkins a auzit-o pe Winky vorbind cu mine. A venit să inspecteze. A auzit destul cât să ghicească cine se ascundea sub pelerină. Apoi s-a întors şi tata. L-a confruntat cu ceea ce aflase. Tatăl meu a aruncat o Vrajă de Memorie foarte puternică asupra ei, ca să uite ce aflase. Prea puternică. A zis că i-a alterat memoria pentru totdeauna.

— De ce venit ea băgat nasul în treburile stăpânului? plânse Winky. De ce nu lăsat în pace?

— Spune-mi despre Cupa Mondială de Vâjthaţ, zise Dumbledore.

— Winky l-a convins pe tatăl meu, zise Crouch cu aceeaşi voce monotonă. A încercat luni întregi să-l convingă. Nu ieşisem de ani de zile din casă. Eram un fan al acestui joc. Lăsaţi-l să se ducă, a zis ea. O să poarte pelerina… Doar să se uite… Lăsaţi-l să mai respire şi el aer curat… A zis că mama aşa ar fi dorit… I-a spus tatălui meu că mama murise ca să mă elibereze pe mine. Nu mă salvase ca să duc o viaţă de prizonierat. Până la urmă, tata a fost de acord. Totul a fost plănuit cu multă grijă. Tatăl meu ne-a condus pe mine şi pe Winky în Loja Superioară în dimineaţa aceea, foarte devreme. Winky trebuia să spună că îi păstrează un loc tatălui meu. Eu aveam să stau acolo, invizibil. După ce avea să plece toată lumea, ieşeam şi noi. Winky avea să pară că era singură. Nimeni nu avea cum să afle… Dar Winky nu ştia că eu eram din ce în ce mai puternic. Începeam să înfrunt Blestemul Imperius, aruncat de tata asupra mea. Erau momente când aproape că eram iar eu însumi. Erau perioade trecătoare, când părea să-şi piardă controlul asupra mea. Şi s-a întâmplat acolo, în Loja Superioară. A fost ca şi când m-aş fi trezit dintr-un somn adânc. M-am trezit în public, în mijlocul meciului, şi am văzut vârful unei baghete care ieşea din buzunarul unui băiat din faţa mea. Nu mi se permisese să am o baghetă, de când fusesem în Azkaban. Am furat-o, fără să ştie nimeni. Nici Winky. Ea are frică de înălţimi. Avea faţa ascunsă în mâini.

— Stăpân Barty, foarte rău! şopti Winky, prelingându-i-se lacrimi grele printre degete.

— Aşa că ai luat bagheta, spuse Dumbledore, şi ce ai făcut cu ea?

— M-am întors în cort, zise Crouch. Apoi i-am auzit. Pe Devoratorii Morţii. Cei care nu fuseseră niciodată la Azkaban. Cei care nu suferiseră niciodată pentru stăpânul meu. Nu erau prizonieri ca mine. Erau liberi să-l caute, însă nu au făcut-o. Doar se distrau pe seama unor Încuiaţi. Vocile lor m-au trezit. Mintea îmi era mai limpede ca niciodată. Eram furios. Aveam bagheta. Am vrut să-i atac pentru că nu i-au fost loiali stăpânului meu. Tata a părăsit cortul, s-a dus să-i salveze pe Încuiaţi. Winky s-a speriat când m-a văzut atât de supărat. Şi-a folosit toate puterile ei magice să mă lege de ea. M-a scos din cort şi m-a dus în pădure, departe de Devoratorii Morţii. Am încercat să o întorc din drum. Vroiam să mă întorc în campus. Vroiam să le arăt acelor Devoratori ai Morţii ce însemna cu adevărat loialitatea şi să-i pedepsesc pentru că nu dăduseră dovadă de aşa ceva. Am folosit bagheta furată ca să aduc Semnul Întunecat pe cer. Au venit vrăjitori de la Minister, au aruncat Vrăji de Împietrire în toate părţile. Una dintre vrăji a ajuns printre copaci unde stăteam eu şi Winky. Legătura care ne lega a fost ruptă. Eram amândoi Împietriţi. Când Winky a fost descoperită, tatăl meu a ştiut că trebuia să fiu prin apropiere. A căutat în tufişurile unde fusese găsită şi m-a simţit acolo, zăcând pe jos. A aşteptat să plece ceilalţi membri ai Ministerului din pădure. A aruncat iarăşi Blestemul Imperius asupra mea şi m-a dus acasă. A concediat-o pe Winky. Nu îl ascultase. Mă lăsase să iau o baghetă. Aproape că mă lăsase să evadez.