J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Lordul Întunericului nu a reuşit să te omoare, Potter, deşi şi-o dorea atât de mult, şopti Moody. Imaginează-ţi cum mă va răsplăti când va afla că am făcut-o eu în locul lui. Te-am dat lui, fiindcă avea mare nevoie de tine pentru a renaşte… Şi apoi te-am omorât, din dragoste pentru el. Voi primi mari onoruri, voi fi cu mult deasupra celorlalţi Devoratori ai Morţii. Îi voi fi cel mai iubit, cel mai apropiat susţinător… Mai apropiat ca un fiu…

Ochiul normal al lui Moody se bulbucase, iar cel magic rămăsese fixat asupra lui Harry. Uşa era încuiată şi Harry ştiu că nu avea cum să reuşească să îşi ia bagheta la timp…

— Lordul Întunericului şi cu mine, zise Moody, care acum părea complet smintit, aplecându-se asupra lui Harry şi schimonosindu-se la el, avem multe în comun. Amândoi, de exemplu, am avut nişte taţi care ne-au dezamăgit… Cu adevărat inferiori nouă. Amândoi am suferit nedreptatea de a purta numele taţilor noştri, Harry… Şi amândoi am avut plăcerea… deosebita plăcere… de a ne omorî taţii, pentru a ne asigura de ascensiunea continuă a Magiei Negre!

— Eşti nebun, zise Harry, fără să se mai poată abţine, eşti complet nebun!

— Sunt nebun? zise Moody, ridicându-şi vocea până când ajunse un ţipăt strident. Vom vedea! Vom vedea cine este nebun, acum că s-a întors Lordul Întunericului, cu mine alături! S-a întors, Harry Potter, nu l-ai învins… Şi acum, te voi învinge eu pe tine!

Moody îşi ridică bagheta, deschise gura ca să zică ceva, dar Harry îşi băgă mâna rapid în buzunar după propria baghetă…

— Stupefy!

Totul fu inundat de o lumină roşie, puternică, şi cu un zgomot puternic, care zgudui încăperea, uşa biroului lui Moody sări în aer…

Moody fusese aruncat pe spate, la podea. Harry, fără să îşi poată desprinde privirile de la locul unde fusese chipul lui Moody, îi observă pe Albus Dumbledore, pe Plesneală şi pe profesoara McGonagall privindu-l din Oglinda Duşmanilor. Se întoarse şi îi văzu pe cei trei stând în prag, Dumbledore în faţă, cu bagheta întinsă.

În acel moment, Harry înţelese cu claritate, pentru prima oară, de ce oamenii ziceau că Dumbledore era singurul vrăjitor de care se temuse vreodată Cap-de-Mort. Expresia de pe chipul lui Dumbledore când se uită la Ochi-Nebun Moody, care zăcea inconştient la podea, era mai îngrozitoare decât şi-ar fi putut imagina Harry vreodată. Pe chipul său nu se vedea nici o urmă de surâs, nici o strălucire în ochi. Pe fiecare rid al feţei i se citea furia. Dumbledore iradia un sentiment de putere, de parcă ar fi degajat căldură.

Intră în birou, puse un picior sub corpul inert al lui Moody şi îl răsturnă pe spate, ca să i se vadă chipul. Plesneală îl urmă, uitându-se în Oglinda Duşmanilor, unde i se vedea propriul chip, iscodind încruntat prin cameră.

Profesoara McGonagall se duse direct la Harry.

— Haide, Potter, şopti ea şi buzele îi tremurau, de parcă ar fi fost gata să plângă. Haide… în aripa spitalului…

— Nu, zise Dumbledore tăios.

— Dumbledore, ar trebui să… Uită-te la el… A trecut prin atâtea în seara asta…

— Lasă-l aici, Minerva, pentru că trebuie să înţeleagă, zise Dumbledore scurt. înţelegerea este primul pas spre acceptare şi doar prin acceptare ajungi la vindecare. Trebuie să ştie cine a fost cel care l-a trecut prin calvarul din noaptea asta şi de ce.

— Moody, zise Harry, parcă încă nevenindu-i să creadă. Cum se poate să fi fost Moody?

— Asta nu este Alastor Moody, zise Dumbledore încet. Nu l-ai cunoscut niciodată pe Alastor Moody. Adevăratul Moody nu te-ar fi luat niciodată de sub ochii mei după ce s-a întâmplat în această noapte. De când te-a luat, am ştiut… Şi m-am luat după voi…

Dumbledore se aplecă peste Moody şi băgă mâna în interiorul robei sale. Scoase termosul lui Moody şi o legătură de chei. Apoi se întoarse către profesoara McGonagall şi Plesneală.

— Severus, te rog să-mi aduci cea mai puternică poţiune de Veritaserum pe care o ai, iar apoi du-te la bucătărie şi adu un spiriduş de casă pe nume Winky. Minerva, te rog frumos să te duci la Hagrid acasă, unde o să găseşti în grădina de dovleci un câine mare şi negru. Du câinele în biroul meu şi spune-i că voi veni cât de curând, iar apoi întoarce-te aici.

Dacă lui Plesneală sau profesoarei McGonagall li se părură stranii aceste instrucţiuni, ei îşi ascunseră foarte bine nedumerirea. Amândoi se întoarseră pe călcâie în acelaşi timp şi ieşiră din birou. Dumbledore se duse la cufărul cu şapte broaşte, vârî prima cheie în prima broască şi îl deschise. Conţinea o grămadă de cărţi de vrăji. Apoi închise cufărul, vârî a doua cheie în a doua broască şi deschise iar cufărul. Cărţile de vrăji dispăruseră. Aici erau mai multe Spionoscoape stricate, nişte suluri de pergament, mai multe pene de scris şi ceea ce lui Harry i se păru a fi o pelerină invizibilă. Harry privi uluit cum Dumbledore vârî a treia, a patra, a cincea şi a şasea cheie în broaştele corespunzătoare, redeschizând cufărul de fiecare dată şi descoperind mereu conţinuturi diferite. Apoi ajunse şi la ce-a de-a şaptea broască… Deschise capacul şi Harry scoase un strigăt de uimire.

Se uita în jos, ca într-un fel de pivniţă… Era o cameră subterană… Iar la vreo trei metri mai jos, părând cufundat într-un somn profund, se afla adevăratul Ochi-Nebun Moody. Nu mai avea piciorul de lemn, pleoapa după care ar fi trebuit să fie ochiul magic nu părea să fie diferită de cealaltă şi îi lipseau porţiuni de păr grizonat. Harry se uită uluit, când la Moody care dormea în cufăr, când la Moody cel inconştient, care zăcea pe podeaua biroului.

Dumbledore intră în cufăr şi ateriză lin pe podea, lângă Moody cel adormit. Se aplecă deasupra lui.

— Împietrit… Controlat de Blestemul Imperius… Foarte slăbit, zise el. Desigur, aveau nevoie să-l ţină în viaţă… Harry, aruncă-mi pelerina impostorului, bietul Alastor e îngheţat. Va trebui să-l vadă Madame Pomfrey, dar nu pare să fie în mare pericol.

Harry făcu cum i se spusese.

Dumbledore îl acoperi pe Moody cu pelerina şi ieşi din cufăr. Apoi luă termosul care stătea pe birou, îl deschise şi îl răsturnă. Un lichid lipicios se prelinse pe birou.

— PoliPoţiune, Harry, zise Dumbledore. Câtă viclenie. Câtă isteţime… Pentru că Moody nu bea niciodată decât din termosul său, este cunoscut lucrul ăsta. Impostorul avea nevoie, cred şi eu, să-l aibă la îndemână pe adevăratul Moody, ca să continue să îşi prepare poţiunea. Uite cum i-a ajuns părul… Dumbledore se uită la Moody cel din cufăr.

— Impostorul i-a tăiat din păr tot anul. Vezi cât de inegal e pe alocuri? Dar cred că, în agitaţia din această noapte, falsul nostru Moody a uitat să ia poţiunea atât de des cât ar fi trebuit… din oră-n oră… Vom vedea…

Dumbledore trase scaunul de la birou şi se aşeză, cu ochii aţintiţi asupra acelui Moody care zăcea inconştient pe podea. Şi Harry se uită la el. Trecură câteva clipe de tăcere…

Apoi, sub ochii lui Harry, chipul omului de pe podea începu să se schimbe. Cicatricele dispăreau, pielea devenea netedă… Nasul i se întregea şi începea să se micşoreze. Coama lungă de păr cărunt se restrângea pe cap şi se făcea de culoarea paiului. Deodată, cu un pocnet puternic, piciorul de lemn se desprinse, în locul lui crescând un picior întreg. În clipa următoare, ochiul magic sări de pe faţa omului, fiind înlocuit de un ochi normal. Ochiul se rostogoli pe jos şi continuă să se învârtă în toate direcţiile.