J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Nu faceţi nimic! le strigă Cap-de-Mort Devoratorilor Morţii, şi Harry îl văzu cum i se măriseră ochii injectaţi, uimit la culme de tot ce se întâmpla.

Îl văzu încercând să rupă firul de lumină care încă îi lega bagheta de cea a lui Harry. Băiatul îşi ţinu şi mai strâns bagheta, cu ambele mâini, iar firul auriu rămase intact.

— Nu faceţi nimic decât atunci când vă ordon eu! le strigă Cap-de-Mort Devoratorilor Morţii.

Şi atunci, un sunet nepământean, dar deosebit de frumos umplu aerul… Venea de la fiecare fir de lumină din reţeaua care vibra în jurul lui Harry şi ale lui Cap-de-Mort. Era un sunet pe care Harry îl recunoscu, deşi nu îl mai auzise decât o singură dată în viaţa lui… Cântecul păsării Phoenix…

Pentru Harry era sunetul speranţei… Cel mai frumos şi mai bine venit sunet pe care îl auzise în viaţa lui… Se simţi de parcă sunetul izvora dinăuntrul lui şi nu doar în jur… Era sunetul asociat cu Dumbledore… Era ca şi când i-ar fi şoptit un prieten la ureche…

— Nu rupe legătura!

„Ştiu”, îi spuse Harry muzicii, „ştiu că nu trebuie…” Dar imediat ce gândi asta, deveni mult mai greu să nu o facă. Bagheta începu să vibreze mai puternic ca niciodată… Raza dintre el şi Cap-de-Mort se schimbă şi ea… Mărgele de lumină alunecau în sensuri diferite pe firul care unea cele două baghete… Harry simţi cum bagheta tremură în mâinile lui, mărgelele de lumină începură să alunece încet, dar neabătut, dinspre Cap-de-Mort spre el, şi simţi cum bagheta îi tremură mânioasă în mâini…

Când cea mai apropiată mărgea de lumină se apropie de vârful baghetei lui Harry, lemnul de sub degetele sale deveni atât de fierbinte, încât avu senzaţia că urma să ia foc în orice moment. Cu cât se apropia mai tare mărgeaua, cu atât vibra mai tare bagheta lui Harry. Era convins că bagheta nu va supravieţui contactului. Era ca şi când avea să explodeze în mâinile lui în dintr-o clipă în alta…

Se concentră cât putu de tare, ca să forţeze mărgeaua de lumină să se întoarcă înapoi spre Cap-de-Mort, ajutat de cântecul păsării Phoenix, pe care îl auzea doar el, şi cu ochii fixaţi cu intensitate asupra luminii… Şi, încet, foarte încet, mărgelele de lumină se opriră şi apoi, la fel de încet, începură să se mişte în direcţia opusă… Acum bagheta lui Cap-de-Mort era cea care vibra extraodinar de tare… Cap-de-Mort părea uimit şi aproape speriat…

Una dintre mărgelele de lumină tremura, la câţiva centimetri de vârful baghetei lui Cap-de-Mort. Harry nu înţelegea de ce, nu ştia ce ar putea obţine, dar se concentră cum nu o mai făcuse niciodată, ca să forţeze mărgeaua de lumină să intre la loc în bagheta lui Cap-de-Mort… Şi aceasta, încet… foarte încet… se mişcă de-a lungul firului auriu… tremură pentru un moment… şi apoi intră în baghetă…

Imediat, bagheta lui Cap-de-Mort începu să scoată urlete cumplite de durere… Apoi ochii injectaţi ai lui Cap-de-Mort se măriră şi mai mult de uimire… Un rotocol de fum dens ieşi din vârful baghetei şi dispăru… fantoma mâinii pe care i-o dăduse lui Şobo… alte strigăte de durere… şi apoi ceva mult mai mare începu să iasă din vârful baghetei lui Cap-de-Mort, ceva mare şi gri, care părea să fie făcut din fumul cel mai solid şi mai dens posibil… Era un cap… Acum apăreau pieptul şi braţele… Întreg bustul lui Cedric Diggory!

Harry fu cât pe-aci să dea drumul baghetei din cauza şocului, dar instinctul îl făcu să continue să îşi ţină bagheta cu toată puterea, pentru ca firul de lumină aurie să rămână intact, deşi fantoma densă a lui Cedric Diggory (Oare era o fantomă? Părea extrem de solidă…) ieşise în întregime din vârful baghetei lui Cap-de-Mort, de parcă ar fi ieşit dintr-un tunel foarte îngust… Şi fantoma lui Cedric se ridică, se uită în sus şi în jos pe firul auriu şi vorbi:

— Ţine-te bine, Harry!

Era o voce de departe, cu ecou. Harry se uită la Cap-de-Mort… Se vedea că încă nu îşi revenise din uimire, după ochii roşii încă măriţi la maximum… Nu se aşteptase la asta, la fel cum nu se aşteptase nici Harry… Foarte slab, Harry auzi strigătele speriate ale Devoratorilor Morţii, care dădeau ocol domului auriu…

Se auziră alte urlete de durere din direcţia baghetei, apoi altceva ieşi din vârful ei… O altă umbră densă a unui cap, urmat rapid de braţe şi de trunchi… Un bătrân, pe care Harry îl mai văzuse o dată într-unui dintre visele sale, ieşea din capătul baghetei exact aşa cum făcuse şi Cedric… Şi fantoma acestuia, umbra sau orice o fi fost, ajunse lângă cea a lui Cedric şi îi urmări cu uimire, sprijinindu-se în baston, atât pe Harry şi pe Cap-de-Mort, cât şi reţeaua de aur şi baghetele unite…

— Deci, ăsta a fost un vrăjitor adevărat? zise bătrânul, cu ochii aţintiţi asupra lui Cap-de-Mort. M-a omorât odată, demult… Luptă-te cu el, băiete…

Dar deja ieşea un al treilea cap din vârful baghetei lui Cap-de-Mort… Gri şi acesta, ca al unei statui de fum… Era o femeie… Harry, căruia îi tremurau ambele braţe, luptându-se să îşi ţină bagheta nemişcată, o văzu căzând pe jos şi ridicându-se ca şi ceilalţi, uitându-se la ei…

Umbra Berthei Jorkins urmărea bătălia din faţa ei cu ochii măriţi de uimire.

— Să nu-i dai drumul! strigă ea şi vocea îi răsună ca a lui Cedric, de parcă ar fi fost undeva foarte departe. Nu-l lăsa să câştige, Harry, nu da drumul baghetei!

Ea şi celelalte două siluete ca nişte umbre începură să se plimbe înăuntrul cupolei aurite, în timp ce Devoratorii Morţii se mişcau în exteriorul ei… Iar victimele lui Cap-de-Mort îi înconjurau pe cei doi duelişti, şoptindu-i cuvinte încurajatoare lui Harry şi şuierându-i alte cuvinte, pe care Harry nu putea să le audă, lui Cap-de-Mort…

Din vârful baghetei lui Cap-de-Mort ieşea acum un alt cap… Harry îşi dădu seama al cui trebuia să fie, imediat ce îl văzu… Ştia, de parcă se aşteptase să iasă şi el din baghetă, din momentul în care apăruse Cedric… Ştia, pentru că bărbatul care apărea acum era cel la care se gândise Harry mai mult decât la oricine în noaptea aceea…

Umbra cenuşie a unui bărbat înalt, cu părul ciufulit, căzu şi ea, ca şi cea a Berthei, apoi se ridică şi se uită la el… Harry, căruia îi tremurau acum braţele aproape incontrolabil, se uită şi el la chipul fantomatic al tatălui său.

— Vine şi mama ta, îi zise acesta încet. Vrea să te vadă… O să fie bine… Mai rezistă puţin…

Şi, într-adevăr, apăru şi ea… Întâi capul, apoi corpul… O femeie tânără, cu părul lung: silueta cenuşie a lui Lily Potter înflori din capătul baghetei lui Cap-de-Mort. Căzu la pământ şi se ridică la fel ca soţul ei. Se apropie de Harry, se uită la el şi îi vorbi cu o voce îndepărtată, ca un ecou, ca şi a celorlalţi, dar încet, astfel încât să nu audă Cap-de-Mort, al cărui chip se schimonosise de teamă, în timp ce victimele sale se plimbau în jurul lui…

— După ce se va rupe legătura, vom mai rămâne câteva clipe… ca să ai timp… Trebuie să ajungi la Portal, el te duce înapoi la Hogwarts… Mă înţelegi, Harry?

— Da, strigă Harry, acum luptându-se din răsputeri să îşi menţină sub control bagheta care îi aluneca tot mai mult pe sub degete.

— Harry, şopti silueta lui Cedric, du-le corpul înapoi, te rog… Du-mi corpul înapoi la părinţii mei…

— Aşa o să fac, zise Harry, cu chipul încordat de efortul de a ţine bagheta.

— Acum e timpul! şopti vocea tatălui său. Fii gata să fugi… Acum…