J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Harry auzi o cheie în broască şi simţi cum i se puse cu forţa un pahar în mână.

— Bea… o să te simţi mai bine… Haide, Harry, trebuie să ştiu exact ce s-a întâmplat…

Moody îl ajută să dea totul pe gât. Tuşi, simţind un gust piperat, care îi ardea gâtul. Biroul lui Moody deveni din ce în ce mai clar şi aşa se întâmplă şi cu Moody însuşi… Părea la fel de livid: ca Fudge, şi ambii ochi îi erau fixaţi asupra chipului lui Harry.

— S-a întors Cap-de-Mort, Harry? Eşti sigur că s-a întors? Cum a reuşit?

— A luat ceva din mormântul tatălui său, de la Şobo şi de la mine, zise Harry.

Capul păru să i se limpezească. Nu îl mai durea atât de tare cicatricea. Acum vedea clar chipul lui Moody, chiar dacă biroul era întunecat. Încă se auzeau ţipetele şi urletele dinspre stadionul îndepărtat de vâjthaţ.

— Ce a luat Lordul Întunecat de la tine? zise Moody.

— Sânge, zise Harry, ridicându-şi braţul.

Mâneca îi era sfâşiată acolo unde o rupsese pumnalul lui Şobo. Moody răsuflă, scoţând un şuierat lung.

— Şi Devoratorii Morţii? S-au întors?

— Da, zise Harry. O grămadă…

— Cum i-a tratat? întrebă Moody încet. I-a iertat?

Dar Harry îşi aminti deodată. Ar fi trebuit să-i fi spus lui Dumbledore, ar fi trebuit să-i fi spus imediat…

— Există un Devorator al Morţii la Hogwarts! Există un Devorator al Morţii aici… El mi-a pus numele în Pocalul de Foc şi s-a asigurat că voi ajunge până la capăt, ca să pun mâna primul pe Cupă…

Harry încercă să se ridice, dar Moody îl împinse la loc pe scaun.

— Ştiu cine este Devoratorul acela al Morţii, zise el încet.

— Karkaroff? zise Harry cu patimă. Unde e? L-aţi prins? E la închisoare?

— Karkaroff? zise Moody, râzând ciudat. Karkaroff a fugit în această seară, când a simţit că l-a ars Semnul Întunecat pe braţ. A trădat prea mulţi suporteri credincioşi ai Lordului Întunericului ca să vrea să se vadă cu ei… Dar mă îndoiesc că va ajunge departe. Lordul Întunericului reuşeşte întotdeauna să îşi găsească duşmanii.

— Karkaroff a fugit? S-a dus? Dar atunci… Nu el mi-a pus numele în Pocal?

— Nu, zise Moody încet. Nu, nu a fost el. Eu ţi l-am pus!

Lui Harry i se păru că nu auzise bine…

— Nu, nu e adevărat, zise el. Nu ai făcut asta… nu se poate…

— Te asigur că aşa este, zise Moody şi ochiul său magic se roti şi se îndreptă spre uşă, iar Harry ştiu că verifica să nu fie cineva dincolo de ea.

În acelaşi timp, Moody îşi scoase bagheta şi o îndreptă către Harry.

— Atunci, i-a iertat? zise el. Pe Devoratorii Morţii care au scăpat? Cei care au scăpat din Azkaban?

— Poftim? zise Harry.

Se uita la bagheta pe care o aţintise Moody spre el. Era o glumă proastă, aşa trebuie să fi fost…

— Te-am întrebat, zise Moody încet, dacă i-a iertat pe nenorociţii care nici măcar nu l-au căutat. Laşii aceia trădători, care nici măcar nu s-au dus la Azkaban pentru el. Gunoaiele acelea mizerabile, care nu au avut curaj să îşi păstreze măştile la Cupa Mondială de Vâjthaţ, ci au fugit când au zărit Semnul Întunecat pe care l-am adus eu pe cer.

— Tu l-ai adus? Ce tot îndrugi?

— Ţi-am zis, Harry… Ţi-am zis. Nimic nu urăsc mai mult decât un Devorator al Morţii care a scăpat. I-au întors spatele stăpânului meu, când avea cea mai mare nevoie de ei. M-am aşteptat să-i pedepsească. M-am aşteptat să-i tortureze. Spune-mi că i-a chinuit, Harry…

Faţa lui Moody se lumină dintr-o dată de un zâmbet de nebun.

— Spune-mi că le-a zis că eu, eu am fost singurul care i-a rămas credincios… Pregătit să risc totul ca să-i aduc ceea ce dorea mai mult ca orice… Pe tine!

— Nu e adevărat… Nu… Nu se poate…

— Cine ţi-a pus numele în Pocalul de foc, sub numele unei şcoli diferite? Eu. Cine a speriat pe oricine ar fi putut să te rănească sau să te împiedice să câştigi turnirul? Eu. Cine i-a sugerat lui Hagrid să-ţi arate dragonii? Eu. Cine te-a ajutat să-ţi dai seama care era singurul mod de a trece de dragon? Eu.

Ochiul magic al lui Moody se desprinse de pe uşă. Era fixat acum asupra lui Harry. Gura lui era mai strâmbă ca niciodată.

— Nu a fost uşor, Harry, să te ghidez spre câştigarea probelor fără să trezesc suspiciuni. A trebuit să folosesc fiecare strop de viclenie pe care îl am ca să nu observe nimeni că te ghidam spre succes. Dumbledore ar fi devenit foarte bănuitor, dacă ai fi reuşit totul prea uşor. Atâta timp cât ajungeai în labirint, preferabil cu un avans bun, ştiam, ştiam sigur că o să pot sa te scap de ceilalţi campioni şi să-ţi las cale liberă. Dar a trebuit să mă abţin să intervin şi în faţa prostiei tale. La a doua probă… când eram sigur că vei eşua… Te-am urmărit, Potter. Am ştiut că nu descoperiseşi indiciul oului, aşa că ţi-am mai dat unul…

— Nu e adevărat, zise Harry răguşit. Cedric mi-a spus…

— Şi cine i-a spus lui Cedric să-l deschidă sub apă? Eu. Am fost convins că îţi va transmite informaţia. Oamenii cinstiţi sunt atât de uşor de manipulat, Potter. Eram sigur că Cedric va dori să te răsplătească pentru că i-ai spus despre dragoni, şi aşa a şi fost. Dar chiar şi atunci, Potter, a fost cât pe-aci să pierzi. Te-am urmărit tot timpul… Toate orele alea la bibliotecă. Nu ţi-ai dat seama că volumul de care aveai nevoie era chiar în dormitorul tău de atâta timp? Îl plasasem acolo de ceva vreme, i l-am dat băiatului lui Poponeaţă, nu mai ţii minte? „Plantele de apă magice mediteraneene şi proprietăţile lor”. Ai fi aflat tot ce aveai nevoie despre Algebranhii din cartea aia… M-am aşteptat să le ceri ajutorul tuturor. Poponeaţă ţi-ar fi spus imediat. Dar tu nu ai făcut-o… Nu ai făcut-o… Eşti mândru, independent şi ai fi putut să strici totul. Şi-atunci ce puteam să fac? Să-ţi dau informaţii dintr-o altă sursă în care aveai încredere. Mi-ai spus la Balul de Crăciun că un spiriduş de casă pe nume Dobby îţi dăduse un cadou de Crăciun. L-am chemat pe spiriduş în cancelarie ca să ia nişte robe la spălat. Şi am început o conversaţie cu profesoara McGonagall despre ostaticii care fuseseră luaţi şi dacă era posibil ca Potter să folosească Algebranhiile. Iar micuţul tău prieten, spiriduşul, a fugit direct la dulapul cu provizii al lui Plesneală şi s-a grăbit să vină apoi la tine…

Bagheta lui Moody încă era îndreptată către inima lui Harry. Peste umărul său, în Oglinda Duşmanilor de pe peretele din faţă, se mişcau umbre întunecate.

— Ai stat atât de mult în lacul ăla, Potter, încât am crezut că te înecaseşi. Dar, din fericire, Dumbledore ţi-a considerat prostia drept dovadă de nobleţe sufletească şi ţi-a acordat note mari. Am respirat uşurat. Ţi-a fost mai uşor decât ar fi trebuit şi în labirint, în această seară, te asigur eu, zise Moody. Pentru că am patrulat în jurul lui, putând să văd obstacolele prin gardurile vii din exterior, şi am distrus cât mai multe obstacole din drumul tău. Am împietrit-o pe Fleur Delacour. Am aruncat Blestemul Imperius asupra lui Krum, ca să-l elimine pe Diggory şi să-ţi lase ţie drum liber către Cupă…

Harry se uită la Moody. Pur şi simplu nu înţelegea cum era posibil… Prietenul lui Dumbledore, celebrul Auror… Cel care prinsese atâţia Devoratori ai Morţii… Nu avea nici o logică… Absolut nici una…

Siluetele înceţoşate din Oglinda Duşmanilor deveneau din ce în ce mai clare. Harry văzu contururile a trei oameni peste umărul lui Moody, care se apropiau din ce în ce mai mult. Dar Moody nu se uita la ei. Ochiul său magic era fixat asupra lui Harry.