J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Pentru o fracţiune de secundă, Harry se gândi să încerce să fugă, dar piciorul rănit se clătină sub el, în timp ce stătea pe mormânt. Devoratorii Morţii se strânseră, formând un cerc mai mic în jurul lui Harry şi al lui Cap-de-Mort, iar locurile goale ale Devoratorilor Morţii care lipseau dispărură. Şobo ieşi din cerc şi se duse către locul unde zăcea cadavrul lui Cedric, întorcându-se cu bagheta lui Harry, pe care i-o aruncă băiatului, fără să se uite la el. Apoi Şobo îşi reocupă locul în cercul Devoratorilor Morţii, care priveau cu interes.

— Ai fost învăţat cum să te duelezi, Harry Potter? zise Cap-de-Mort încet, cu ochii scăpărându-i în întuneric.

La aceste cuvinte Harry îşi aminti, parcă dintr-o viaţă anterioară, de Clubul Dueliştilor de la Hogwarts, la care luase câteva lecţii vagi cu doi ani în urmă… Nu învăţase decât Vraja de Dezarmare, Expelliarmus… Şi la ce avea să-i folosească asta, chiar dacă ar fi reuşit să-l dezarmeze pe Cap-de-Mort, când era înconjurat de Devoratorii Morţii, ei fiind în jur de treizeci, iar el singur? Nu învăţase nimic care să îi poată fi de ajutor în acel moment. Ştia că avea să înfrunte ceva despre care Moody îl avertizase mereu… blestemul ireversibil Abracadabra… şi Cap-de-Mort avea dreptate: mama lui nu mai era acolo ca să-l salveze de data aceasta… şi nici Dumbledore… Nu mai avea nici o speranţă…

— Ne înclinăm unul în faţa celuilalt, Harry, zise Cap-de-Mort, aplecându-se puţin, însă chipul său de şarpe rămase îndreptat către Harry. Haide, trebuie să demonstrăm că suntem cavaleri… Politeţea, înainte de toate… Dumbledore ar vrea să fii manierat… Hai, înclină-te în faţa morţii, Harry…

Devoratorii Morţii râdeau iar. Gura fără buze a lui Cap-de-Mort zâmbea. Harry nu se aplecă. Nu avea de gând să îl lase pe Cap-de-Mort să se joace cu el înainte de a-l omorî… Nu vroia să-i dea nici o satisfacţie…

— Am spus să te înclini, zise Cap-de-Mort, ridicându-şi bagheta, iar Harry simţi cum i se îndoaie spinarea, de parcă o mână invizibilă şi uriaşă l-ar fi apucat cu duritate de faţă.

Devoratorii Morţii râseră şi mai tare.

— Foarte bine, zise Cap-de-Mort încet, lăsându-şi bagheta, iar presiunea care îi apăsa spatele dispăru şi ea. Şi acum, mă vei înfrunta ca un bărbat… Cu spatele drept şi mândru, cum a murit şi tatăl tău… Hai să ne duelăm!

Cap-de-Mort îşi ridică bagheta şi, înainte ca Harry să poată face ceva ca să se apere, înainte să apuce să se mişte, fu lovit iar de Blestemul Cruciatus. Durerea fu atât de intensă, atât de extenuantă, încât uită unde era… puzderie de cuţite încinse îi pătrundeau în fiecare centimetru de piele, era sigur că îi va exploda capul de durere… Striga mai tare decât ţipase vreodată în viaţa lui…

Şi atunci, durerea încetă. Harry căzu şi se sculă cât de repede putu. Tremura la fel de incontrolabil ca Şobo, atunci când îşi tăiase mâna. Căzu într-o parte a zidului format de Devoratorii Morţii, care îi urmăreau fiecare mişcare. Îl împinseră înapoi spre Cap-de-Mort.

— O pauză scurtă, zise Cap-de-Mort, cu nările ca nişte crestături fremătându-i cu entuziasm, o mică pauză… Te-a durut, nu, Harry? Nu mai vrei o dată, nu-i aşa?

Harry nu răspunse. Avea să moară ca Cedric, o ştia doar uitându-se în ochii aceia neîndurători… Avea să moară şi nu putea să facă nimic… Dar în nici un caz nu avea să îi facă jocul. Nu avea să i se supună lui Cap-de-Mort… Nu avea de gând să îl implore să îl ierte…

— Te-am întrebat dacă mai vrei o dată? zise Cap-de-Mort încet. Răspunde-mi! Imperio!

Şi Harry avu, pentru a treia oară în viaţa lui, sentimentul că îi fuseseră şterse toate gândurile din minte… Ah, o stare de fericire deplină, nu avea nici un gând, era ca şi când plutea, visa… Atât ai de făcut, să răspunzi „nu”… Zi „nu”… Un simplu „nu”… Dar n-o să fac asta, zise o voce mai puternică din capul său, nu o să răspund… Spune „nu”… Nu o voi face, nu o să spun… Răspunde „nu”…

— N-O SĂ FAC CE VREI TU!

Aceste cuvinte explodară din gura lui Harry şi răsunară în tot cimitirul, iar starea de vis dispăru tot atât de brusc, de parcă i-ar fi fost aruncată o găleată cu apă rece în cap… Se întoarseră rapid durerile de pe urma Blestemului Cruciatus… Îşi dădu brusc seama unde era şi ce îl aştepta…

— Nu? zise Cap-de-Mort încet, iar Devoratorilor Morţii le pierise zâmbetul. Nu vrei să spui „nu”? Harry, supunerea este o virtute, iar eu trebuie să te învăţ să mi te supui, înainte de a muri… Ce-ai zice de… o altă doză de durere?

Cap-de-Mort îşi ridică bagheta, dar de data aceasta Harry era pregătit. Cu reflexele înnăscute şi perfecţionate la antrenamentele de vâjthaţ, se aruncă într-o parte, la pământ. Se rostogoli în spatele pietrei funerare de marmură a tatălui lui Cap-de-Mort şi o auzi fisurându-se când blestemul o nimeri, în locul lui.

— Nu ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, Harry, zise încet vocea rece a lui Cap-de-Mort, care se apropia, în timp ce Devoratorii Morţii începuseră iar să râdă. Nu te poţi ascunde de mine. Asta înseamnă că te-ai săturat de duelul nostru? Înseamnă că ai prefera să te elimin acum, Harry? Ieşi, Harry… Vino şi hai să ne jucăm, atunci… Va fi mult mai rapid… S-ar putea să fie chiar fără dureri… Nu am de unde să ştiu, eu nu am murit niciodată…

Harry se ghemui în spatele pietrei funerare şi ştiu că i se apropia sfârşitul. Nu avea nici o speranţă… nu avea de unde să primească ajutor. Şi când îl auzi pe Cap-de-Mort venind şi mai aproape, ştiu un singur lucru şi se hotărî pe dată: nu avea de gând să moară ghemuit ca un copil care se juca de-a v-aţi ascunselea, nu îngenuncheat la picioarele lui Cap-de-Mort… Avea să moară cu demnitate, ca tatăl său, avea să moară încercând să se apere, chiar dacă nu avea nici o şansă…

Înainte ca Lordul Întunericului să îşi arate faţa de şarpe de după piatra funerară, Harry se ridicase… Îşi strânse bine bagheta în mână şi o întinse în faţă, trecând de partea cealaltă a pietrei funerare, faţă-n faţă cu Cap-de-Mort.

Cap-de-Mort era pregătit. Când Harry strigă „Expelliarmus!”, Cap-de-Mort răspunse cu „Abracadabra!”

O rază de lumină ţâşni din bagheta lui Cap-de-Mort, în acelaşi timp în care ieşi o rază roşie şi din bagheta lui Harry… Acestea se întâlniră în aer şi dintr-o dată bagheta lui Harry începu să vibreze, de parcă ar fi trecut un curent electric prin ea. Continua să îşi ţină mâna încleştată pe baghetă. De fapt, nu ar fi putut să îi dea drumul nici dacă ar fi vrut… O altă rază de lumină unea acum cele două baghete — nici roşie, nici verde, ci aurie… Iar Harry, urmărind uimit arcul dintre baghete, observă că şi degetele lungi şi albe ale lui Cap-de-Mort erau încleştate de bagheta sa, care vibra şi tremura la rândul ei.

Şi atunci — complet pe nepregătite — Harry simţi cum picioarele i se ridică de pe sol. El şi Cap-de-Mort erau amândoi în aer, cu baghetele încă unite de arcul acela de lumină aurie strălucitoare. Se îndepărtau de mormântul tatălui lui Cap-de-Mort… Ajunseră pe o bucată netedă de pământ, fără morminte… Devoratorii Morţii strigau, îi cereau instrucţiuni lui Cap-de-Mort… Se regrupară, formând iar cercul în jurul lui Harry şi a lui Cap-de-Mort. Şarpele se prelingea pe la picioarele lor, în timp ce unii îşi scoteau baghetele…

Firul auriu care îi unea pe Harry şi pe Cap-de-Mort se desfăcu în alte zeci de raze. Deşi baghetele rămăseseră unite, încă o mie de scântei ţâşniră deasupra lor, intersectându-se peste tot în jur lor, până când fură prinşi într-o reţea în formă de cupolă, o colivie de lumină, dincolo de care se aflau Devoratorii Morţii, aşteptând la pândă ca nişte şacali… Acum strigătele lor se auzeau mult mai slab sub cupola de raze…