J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Stăpâne, am fost mereu cu ochii în patru, se auzi vocea lui Lucius Reacredinţă încet, de după glugă. Dacă ar fi existat cel mai mic indiciu asupra locului unde vă aflaţi, stăpâne, aş fi fost lângă dumneavoastră imediat, nimic nu m-ar fi putut opri…

— Dar ai fugit de Semnul meu, când un Devorator al Morţii credincios l-a adus pe cer vara trecută, zise Cap-de-Mort monoton, iar domnul Reacredinţă se opri brusc din vorbit. Da, ştiu totul, Lucius… M-ai dezamăgit… Mă aştept să mă serveşti cu mai multă fidelitate pe viitor.

— Desigur, stăpâne, desigur… Sunteţi milostiv, vă mulţumesc…

Cap-de-Mort trecu mai departe şi se opri, uitându-se la un loc gol — destul de mare pentru doi oameni — care îl despărţea pe Reacredinţă de următorul Devorator.

— Aici ar fi stat soţii Lestrange, zise Cap-de-Mort încet. Dar sunt încarceraţi la Azkaban. Mi-au fost credincioşi. Au preferat să se ducă în Azkaban, în loc să renunţe la mine… Când fortăreaţa Azkaban va fi cucerită, soţii Lestrange vor primi toate onorurile, cum nici nu visează. Dementorii ni se vor alătura… sunt aliaţii noştri naturali… Îl vom chema pe uriaşii alungaţi… Îi voi avea astfel iar în jurul meu pe toţi servitorii devotaţi şi o armată de creaturi de care se tem toţi…

Merse mai departe. Pe lângă unii Devoratori ai Morţii trecea în tăcere, dar se oprea în dreptul altora şi vorbea cu ei.

— Macnair… Mi-a spus Şobo că acum distrugi bestii periculoase pentru Ministerul Magiei? Vei avea victime mai bune, cât de curând, Macnair. Lordul Cap-de-Mort va avea grijă…

— Vă mulţumesc, stăpâne… mulţumesc, murmură Macnair.

— Şi iată-l şi pe Crabbe… Te vei descurca mai bine de data asta, nu, Crabbe? Şi tu, Goyle?

Îşi plecară capetele jenaţi şi murmurară monoton:

— Da, stăpâne…

— Aşa vom face, stăpâne…

— Acelaşi lucru este valabil şi pentru tine, Nott, zise Cap-de-Mort încet, când trecu pe lângă un om chircit în umbra domnului Goyle.

— Stăpâne, mă închin în faţa dumneavoastră, sunt cel mai credincios…

— De ajuns, zise Cap-de-Mort.

Ajunse în dreptul celui mai mare gol şi rămase cercetându-l absent cu ochii săi roşii, de parcă ar fi putut vedea oamenii care ocupaseră cândva acel loc.

— Şi aici avem şase Devoratori ai Morţii care lipsesc… trei au murit pentru mine. Unul a fost prea laş ca să vină în întâmpinarea mea… Va plăti cu vârf şi-ndesat… Altul cred că m-a părăsit pentru totdeauna… Va fi omorât, desigur… Iar altul rămâne cel mai fidel servitor şi a reintrat în serviciul meu.

Devoratorii Morţii se agitară. Harry le văzu ochii mişcându-se în stânga şi în dreapta lor, din spatele măştilor.

— Acel servitor fidel este la Hogwarts şi, datorită eforturilor sale, a putut să vină şi tânărul nostru prieten în această seară… Da, continuă Cap-de-Mort, cu un zâmbet ivit pe gura fără buze, când ochii celor din cerc se aţintiră asupra lui Harry, Harry Potter mi-a făcut marea favoare de a se alătura petrecerii mele de renaştere. Am putea chiar să-l numim oaspetele de onoare.

Urmară câteva momente de tăcere, iar apoi Devoratorul Morţii din dreapta lui Şobo făcu un pas înainte şi vocea lui Lucius Reacredinţă vorbi din spatele măştii:

— Stăpâne, dorim să ştim… te implorăm să ne spui… cum ai reuşit acest… acest miracol… cum ai reuşit să te întorci la noi…

— A, da, şi ce poveste interesantă este, Lucius, zise Cap-de-Mort. Începe… şi se termină… cu tânărul meu prieten, aici de faţă.

Se duse agale lângă Harry, pentru ca ochii tuturor celor din cerc să îi cuprindă pe amândoi. Şarpele continua să dea târcoale.

— Ştiţi, desigur, că au spus că acest băiat a însemnat sfârşitul meu, zise Cap-de-Mort încet, cu ochii săi roşii aţintiţi asupra lui Harry, a cărui cicatrice începu să-l doară aţâţ de tare, încât aproape ţipă în agonie. Ştiţi cu toţii că în noaptea când mi-am pierdut puterile şi corpul am încercat să-l omor. Mama lui a murit încercând să-l salveze… şi i-a acordat prosteşte o protecţie pe care recunosc că nu am mai văzut-o niciodată… Nu m-am putut atinge de băiat.

Cap-de-Mort îşi ridică unul dintre degeţele albe şi lungi şi îl apropie de obrazul lui Harry.

— Mama sa a lăsat asupra lui urmele sacrificiului ei… Este o magie veche, ar fi trebuit să mi-o fi amintit, am fost nesăbuit, nu ştiu cum de nu mi-am amintit-o… Însă nu contează, acum îl pot atinge!

Harry simţi vârful rece al degetului lui Cap-de-Mort atingându-i şi crezu că îi va exploda capul de durere.

Cap-de-Mort îi râse încet în ureche, apoi îşi retrase degetul şi continuă să li se adreseze Devoratorilor Morţii.

— Nu mi-am făcut calculele corect, prieteni, o recunosc. Blestemul meu a fost împiedicat de sacrificiul prostesc al acelei femei şi s-a abătut asupra mea. Aaah, ce durere cumplită… dincolo de orice imaginaţie, prieteni… Nici nu vă puteţi închipui ce a urmat. Am fost smuls din corp, eram mai puţin decât un spirit, mai puţin decât o stafie obişnuită… Dar eram viu. Ce eram, nici eu nu ştiu… Eu, care parcursesem mai mult decât oricine altcineva drumul nemuririi. Ştiţi care este scopul meu: să cuceresc moartea. Astfel am avut prilejul să-mi testez experimentele mele şi se pare că au fost câteva care au funcţionat, pentru că n-am fost omorât, deşi vechiul blestem ar fi trebuit să o facă. Cu toate acestea, aveam mai puţine puteri decât cea mai amărâtă creatură în viaţă… fără să mă pot ajuta singur… Fiindcă nu aveam corp şi ar fi trebuit să am cu ce ţine bagheta pentru orice vrajă pe care aş fi vrut să o fac… Îmi amintesc că am luptat din toate puterile, neîncetat, secundă după secundă, ca să mă conving pe mine însumi că exist… M-am stabilit într-un loc îndepărtat, într-o pădure, şi am aşteptat… Eram convins că unul dintre credincioşii mei Devoratori ai Morţii avea să încerce să mă găsească… Ştiam că unul dintre ei avea să vină şi să facă vrăjile pe care eu nu eram în stare să le fac, să-mi dea corpul înapoi… Însă am aşteptat degeaba…

Tremurul pătrunse iar în cercul Devoratorilor Morţii, care îl ascultau cu mare atenţie. Cap-de-Mort lăsă tăcerea să domnească îngrozitor de mult, înainte de a continua.

— Îmi mai rămăsese o singură putere. Puteam să posed trupurile altora. Dar nu îndrăzneam să mă duc în locuri cu mulţi oameni, pentru că ştiam că Aurorii încă mă căutau. Uneori am trăit în animale — şerpii, desigur, fiind preferaţii mei — însă nu îmi era cu mult mai bine aşa decât ca simplu spirit, pentru că trupurile lor nu erau bine adaptate pentru a face magie… iar posesia mea asupra lor le scurta viaţa… Nici unul dintre ei nu a rezistat mult… Apoi… acum patru ani… metoda reîntoarcerii mele părea bine pusă la punct. Un vrăjitor — tânăr, nesăbuit şi naiv — a nimerit în pădurea care îmi devenise casă. O, părea să fie exact ocazia pe care o aşteptam, pentru că era profesor la şcoala lui Dumbledore… Era uşor de supus voinţei mele… El m-a adus înapoi, în această ţară, şi după un timp i-am luat corpul, pentru a-l urmări cu atenţie în timp ce îmi executa ordinele. Dar planul meu a eşuat. Nu am reuşit să fur Piatra Filozofală. Nu aveam să am parte de nemurire. Am fost împiedicat… împiedicat iar… de Harry Potter…

Din nou se lăsă tăcerea. Nu se mişca nimic, nici măcar frunzele de tisă. Devoratorii Morţii stăteau neclintiţi, ochii lor scânteietori fiind aţintiţi prin măşti asupra lui Cap-de-Mort şi asupra lui Harry.