J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Amândoi, atunci! zise Harry.

— Poftim?

— O luăm în acelaşi timp. Este tot o victorie pentru Hogwarts. O să fim la egalitate.

Cedric se uită la Harry. Îşi lăsă braţele pe lângă corp.

— Eşti… Eşti sigur?

— Da, zise Harry. Da… Ne-am ajutat tot timpul unul pe altul, nu? Am ajuns amândoi aici. Hai să o luăm împreună.

Pentru un moment, Cedric păru că nu credea ce auzea, iar apoi zâmbi.

— Bine, zise el. Să mergem!

Îl luă pe Harry de sub umeri şi îl ajută să meargă şchiopătând spre soclul unde se afla Cupa. Când ajunseră acolo, amândoi întinseră câte o mână către mânerele scânteietoare ale Cupei.

— La trei, da? zise Harry. Unu… doi… trei!

El şi Cedric apucară amândoi de câte un mâner.

Instantaneu, Harry simţi o şmucitură de undeva din spatele buricului. Picioarele nu îi mai erau pe pământ. Nu putea să îşi ia mâna de pe Cupă. Ceva îl trăgea într-un vârtej de vânt şi culoare, împreună cu Cedric…

Harry îşi simţi picioarele aterizând pe pământul răscolit. Piciorul rănit îi cedă, iar el căzu pe burtă. Reuşi în sfârşit să îşi desprindă mâinile de pe Cupă. Îşi ridică încet capul.

— Unde suntem? întrebă el.

Cedric ridică din umeri. Se sculă de jos, îl ajută şi pe Harry, apoi se uitară în jur.

Părăsiseră domeniile castelului Hogwarts cu totul. Era evident că parcurseseră kilometri întregi — poate chiar sute de kilometri — pentru că munţii care înconjurau castelul dispăruseră. Stăteau într-un fel de cimitir întunecat. Silueta neagră a unei bisericuţe se profila de după un copac mare, o tisă, din dreapta lor. În stânga, se vedea un deal. Harry desluşi pe vârful dealului conturul unei case frumoase şi vechi.

Cedric se uită la Cupă şi apoi la Harry.

— Ţie ţi-a spus cineva că este Portal? întrebă el.

— Nu, zise Harry.

Se uită în jurul cimitirului. Era complet tăcut şi puţin sinistru.

— Oare face parte din probă?

— Nu ştiu, zise Cedric, care părea neliniştit. Să ne scoatem baghetele, ce zici?

— Da, zise Harry, bucuros că sugerase Cedric asta şi nu el. Îşi scoaseră baghetele. Harry se tot uita în jurul lui. Iar avea sentimentul ciudat că era urmărit.

— Vine cineva, zise el deodată.

Cercetând încordaţi prin întuneric, văzură o siluetă apropiindu-se de ei printre morminte. Harry nu putu să îi desluşească faţa, dar după cum mergea şi după cum ţinea braţele, îşi dădu seama că ducea ceva. Oricine ar fi fost, era scund şi purta o pelerină cu glugă pe cap ca să îşi ascundă chipul. Şi — după ce se mai apropie cu câţiva paşi, distanţa dintre ei micşorându-se în tot acest timp — văzu că silueta ducea în braţe ceva ce semăna cu un copil… Sau erau numai nişte cârpe?

Harry îşi coborî uşor bagheta şi se uită la Cedric. Acesta îi aruncă o privire nedumerită. Amândoi se uitară iar la silueta care se apropia.

Aceasta se opri lângă o piatră funerară de marmură, la numai doi metri de ei. Pentru o clipă, Harry, Cedric şi silueta scundă se uitară unii la alţii.

Şi apoi, fără nici un avertisment, cicatricea lui Harry explodă de durere. Era un chin cum Harry nu mai simţise în viaţa lui. Bagheta îi căzu din mână când îşi duse mâinile la frunte. Începură să îi tremure genunchii. Căzuse şi nu putea vedea nimic. I se părea că din clipă în clipă avea să îi crape capul.

De departe, de deasupra capului lui, se auzi o voce rece şi ascuţită spunând:

— Omoară-l pe cel care e în plus!

Se auzi un sunet fâşâitor şi o a doua voce, care şuieră cuvintele în noapte:

— Abracadabra!

Un fulger de lumină îi trecu printre pleoape şi Harry auzi ceva greu căzând pe jos, chiar lângă el. Durerea din cicatricea sa ajunse la o asemenea intensitate, încât îi veni să verse. Apoi se domoli. Temându-se de ce avea să vadă, întredeschise ochii care îl usturau.

Cedric zăcea lângă el cu braţele întinse. Era mort.

Pentru o clipă care dură cât o eternitate, Harry se uită la chipul lui Cedric, la ochii săi gri-deschis, goliţi de orice expresie, lipsiţi de viaţă, ca şi ferestrele unei case părăsite, la gura lui întredeschisă, părând surprins. Şi atunci, înainte ca mintea lui Harry să accepte ce vedea, înainte să poată simţi altceva decât o uluire desăvârşită, se simţi ridicat de la pământ.

Omul scund cu pelerină pusese jos ce căra, îşi aprinsese bagheta şi îl trăgea pe Harry către piatra funerară înaltă, de marmură. Înainte de a fi trântit pe ea, Harry reuşi să citească la lumina baghetei numele de pe piatra funerară.

Omul în pelerină aduse prin magie funii şi îl legă pe Harry fedeleş de piatra funerară, de la glezne până la gât. Harry auzi o respiraţie sacadată din spatele glugii. Se smuci, dar omul îl lovi… Îl lovi cu o mână cu un deget lipsă. Şi Harry îşi dădu seama cine era în spatele glugii: Peter Pettigrew!

— Tu! strigă el.

Dar Şobo, care terminase cu legatul, nu zise nimic era ocupat să se asigure că nodurile erau bine strânse. Când atinse nodurile, Harry văzu că degeţele îi tremurau incontrolabil. O dată ce se asigură că Harry era legat atât de strâns de piatra funerară, încât nu putea să se mişte nici măcar un milimetru, Şobo scoase nişte material negru din buzunarul pelerinei şi îl îndesă cu forţă în gura lui Harry, apoi, fără un cuvânt, se îndepărtă cu paşi repezi. Harry nu putea să scoată nici un sunet. Nu văzu unde se dusese Şobo. Nu putea să îşi întoarcă deloc capul, ca să vadă în spatele pietrei funerare. Nu vedea decât ce se afla chiar în faţa lui.

Cadavrul lui Cedric era la vreo şapte metri depărtare. Puţin mai încolo, scânteind în lumina stelelor, se afla Cupa Turnirului celor trei vrăjitori. Lângă ea se găsea bagheta lui Harry. Legătura, în care Harry crezuse că era un copil, se afla în apropiere, în faţa mormântului, şi părea să se agite sălbatic. Harry o privi şi cicatricea îl ustură iar… Şi dintr-o dată ştiu că nu vroia să vadă ce era în cârpele acelea… Nu vroia ca legătura aceea să fie desfăcută vreodată…

Auzi nişte sunete la picioarele lui. Se uită în jos şi văzu un şarpe gigantic strecurându-se prin iarbă şi dând ocol pietrei funerare de care era legat. Se auzi iar respiraţia rapidă, sacadată, a lui Şobo, de parcă ar fi cărat ceva greu. Apoi el apăru în câmpul vizual al lui Harry. Împingea un ceaun de piatră la picioarele mormântului. Părea să fie plin cu apă… Harry auzi cum se vărsa din când în când pe de lături. Era un ceaun mai mare ca oricare altul pe care îl folosise Harry vreodată, destul de încăpător încât să stea în el un adult în picioare.

Ceea ce era în legătura de cârpe de pe jos se agita din ce în ce mai nervos, de parcă ar fi încercat să se elibereze. Şobo făcea ceva cu bagheta undeva pe fundul ceaunului. Deodată, de sub el ţâşniră flăcări puternice. Şarpele gigantic dispăru în noapte.

Lichidul din ceaun părea să se încălzească foarte repede. Nu începu doar să clocotească la suprafaţă, ci scoase şi scântei, de parcă ar fi ars. Aburul era din ce în ce mai dens, ascunzând în ceaţă silueta lui Şobo, care se ocupa în continuare de foc. Mişcările de sub pelerină deveniră şi mai agitate. Şi Harry auzi iar vocea ascuţită şi rece.

— Grăbeşte-te!

întreaga suprafaţă a apei era acum plină de scântei, de parcă ar fi fost incrustată cu diamante.