J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Ajunseră pe terenul de vâjthaţ, care acum era complet de nerecunoscut. Un gard viu de zece metri înălţime se întindea pe marginea acestuia. Chiar în faţa lor se afla intrarea în labirint. Drumul care se deschidea după aceasta părea întunecat şi sinistru.

Cinci minute mai târziu, tribunele începură să se umple. Aerul vibra plin de voci entuziasmate şi sunetele paşilor a sute de elevi care se îndreptau către locurile lor. Cerul era albastru-închis şi senin şi începuseră să apară primele stele. Hagrid, profesorul Moody, profesoara McGonagall şi profesorul Flitwick veniră pe stadion şi se apropiară de Bagman şi de campioni. Toţi purtau nişte stele roşii mari, foarte strălucitoare, pe pălării, în afară de Hagrid, care şi-o prinsese pe spatele hainei din blană de cârtiţă.

— O să patrulăm în afara labirintului, le zise profesoara McGonagall campionilor. Dacă aveţi probleme şi aveţi nevoie de ajutor, trimiteţi scântei roşii în aer şi unul dintre noi va veni să vă ia, aţi înţeles?

Campionii aprobară din cap.

— Atunci, duceţi-vă! le zise Bagman vesel celor patru profesori.

— Succes, Harry, şopti Hagrid şi toţi patru se duseră în direcţii diferite, pentru a se aşeza în jurul labirintului.

Bagman îşi aţinti acum bagheta spre gât şi murmură:

— Sonorus!

Vocea sa amplificată prin magie răsună clar în tribune.

— Doamnelor şi domnilor, a treia şi ultima probă a Turnirului celor trei vrăjitori trebuie să înceapă! Daţi-mi voie să vă reamintesc scorul actual! La egalitate, pe primul loc, cu optzeci şi cinci de punct fiecare… domnul Cedric Diggory şi domnul Harry Potter, amândoi de la şcoala Hogwarts!

Uralele şi aplauzele făcură păsările din Pădurea Interzisă să îşi ia zborul spre cerul care se întuneca.

— Pe locul doi, cu optzeci de puncte… domnul Viktor Krum, de la Institutul Durmstrang!

Alte aplauze furtunoase.

— Şi pe locul trei… domnişoara Fleur Delacour, de la Academia Beauxbatons!

Harry îi desluşi în mulţime, pe la jumătatea tribunelor, pe doamna Weasley, Bill, Ron şi Hermione, aplaudând-o politicos pe Fleur. Le făcu cu mâna şi ei făcură la fel, zâmbindu-i.

— Deci, la fluierul meu, Harry şi Cedric! zise Bagman. Trei… doi… unu…

Suflă scurt în fluier, iar Harry şi Cedric intrară în labirint.

Gardurile înalte aruncau umbre negre pe cărare şi, fie pentru că erau atât de înalte şi dese, fie din cauză că fuseseră fermecate, zgomotul mulţimii din jur se pierdu cu totul, imediat ce intrară în labirint. Harry se simţi de parcă ar fi fost iar sub apă. Îşi scoase bagheta şi rosti:

— Lumos!

Îl auzi pe Cedric făcând exact acelaşi lucru, în spatele său.

Cam la cincizeci de metri după aceea, ajunseră la o bifurcaţie. Se uitară unul la altul.

— Pe curând, zise Harry şi o luă la stânga, în timp ce Cedric pornea spre dreapta.

Harry auzi fluierul lui Bagman a doua oară. Krum intrase în labirint. Harry se grăbi. Drumul ales de el părea complet părăsit. O luă la dreapta şi se grăbi, cu bagheta ridicată deasupra capului, încercând să vadă cât mai departe posibil. Însă nu se vedea nimic…

Fluierul lui Bagman se auzi de departe pentru a treia oară. Acum toţi campionii erau în labirint.

Harry se tot uita în spatele lui. Avea sentimentul ciudat că era urmărit. Labirintul era din ce în ce mai întunecat, cu fiecare minut care trecea, şi cerul de deasupra se făcuse albastru ca cerneala. Ajunse la a doua bifurcaţie.

— Ghidează-mă, îi şopti el baghetei, ţinând-o în palmă la orizontală.

Bagheta se roti o dată şi arătă către dreapta, înspre gardul viu. Acolo era nordul, dar el ştia că trebuia să meargă spre nord-vest, către centrul labirintului. Cel mai bun lucru pe care putea să-l facă era să o ia la stânga şi apoi la dreapta cât de repede posibil.

Şi cărarea din faţă era goală, iar când o apucă pe un drum spre stânga, Harry descoperi că şi drumul acela părea pustiu. Harry nu ştia de ce, dar lipsa obstacolelor îl neliniştea. Cu siguranţă că ar fi trebuit să fi dat peste ceva până acum… I se părea că labirintul îl ademenea într-un sentiment fals de siguranţă. Apoi auzi mişcări în spatele său. Îşi ridică bagheta, pregătit să atace, dar raza acesteia căzu asupra lui Cedric, care tocmai venise grăbit de pe o cărare din dreapta. Cedric părea foarte marcat. Tivul robei îi fumega.

— Homarii cu Capete Explozive ai lui Hagrid! şuieră el. Sunt enormi… Abia am scăpat!

Dădu din cap şi dispăru pe o altă cărare. Dornic să se depărteze cât mai tare de Homari, Harry porni grăbit la drum. Apoi, când dădu un colţ, văzu…

Un Dementor care venea spre el! De patru metri înălţime, cu faţa ascunsă de glugă şi cu mâinile în putrefacţie întinse înainte, se apropia, pipăind drumul către el, ca un orb. Simţi că îl copleşeşte o răceală, dar ştiu ce avea de făcut…

Îşi chemă cel mai fericit gând care-i veni în minte, se concentră cu toată puterea la gândul de a ieşi din labirint şi la sărbătorirea victoriei, împreună cu Ron şi cu Hermione, îşi ridică bagheta şi strigă:

— Expecto Patronum!

Un cerb argintiu ţâşni din vârful baghetei lui Harry şi galopă către Dementor, care se dădu în spate şi se împiedică de robă… Harry nu mai văzuse niciodată un Dementor împiedicându-se.

— Stai aşa! strigă el, apropiindu-se în urma cerbului său argintiu, eşti un Bong, nu eşti un Dementor! Ridiculus!

Se auzi o pocnitură puternică şi Bongul explodă într-un nor de fum. Cerbul argintiu dispăru. Harry îşi dori să mai fi rămas, i-ar fi plăcut să aibă companie… dar continuă să se mişte cât mai repede şi mai tăcut cu putinţă, cu urechile ciulite, cu bagheta ridicată din nou.

Stânga… dreapta… stânga… De două ori se trezi pe drumuri înfundate. Făcu iar Vraja Patru-Puncte şi descoperi că o luase prea înspre vest. Se întoarse, porni spre dreapta şi văzu o ceaţă aurie plutind în faţa lui.

Harry se apropie cu grijă, aţintind raza baghetei către ea. Arăta ca un fel de vrajă. Se întrebă dacă nu ar putea să o dea la o parte din drum.

— Reducto! zise el.

Vraja străpunse ceaţa aurie, lăsând-o intactă însă. Bănuia că ar fi trebuit să presupună că aşa se va întâmpla, doar Blestemul Reductor era pentru obiectele solide. Ce putea să se întâmple dacă trecea prin ceaţa aceea? Merita să rişte, sau mai bine se întorcea?

Încă ezita, când un strigăt sparse tăcerea.

— Fleur? strigă Harry.

Urmă iar tăcerea. Se uită în jurul lui. Ce i se întâmplase? Strigătul ei părea să fi venit de undeva din faţă. Trase aer în piept şi fugi prin ceaţa fermecată.

Lumea se întoarse cu susul în jos. Harry atârna de pământ cu părul măciucă, cu ochelarii atârnându-i de pe nas, putând să îi cadă în orice moment în cerul fără fund. Îi puse mai bine pe nas şi rămase acolo, îngrozit. Era ca şi când picioarele îi erau lipite de iarba care acum luase locul tavanului. Dedesubtul lui se întindea la nesfârşit cerul întunecat, presărat cu stele. Se simţi de parcă, dacă ar fi mişcat un picior, ar fi căzut de pe pământ în hău.

„Gândeşte-te”, îşi spuse el, când sângele îi năvăli în cap, „gândeşte-te…”

Dar nici una dintre vrăjile pe care le exersase nu părea făcută să combată o inversare bruscă a cerului cu pământul. Să îndrăznească să îşi mişte piciorul? Simţi presiunea sângelui în timpane. Avea două soluţii: să încerce să se mişte, sau să trimită scântei roşii şi să fie salvat şi descalificat.