J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Ron se uită în focul din camera de zi. Harry avu impresia că Ron tremura puţin, deşi era cald.

— Şi are încredere în Plesneală? întrebă Ron. Chiar are încredere în Plesneală, deşi ştie că a fost un Devorator al Morţii?

— Da, zise Harry.

Hermione nu mai vorbise de zece minute. Stătea cu capul în mâini, uitându-se la genunchi. Harry se gândi că şi ei i-ar fi trebuit un Pensiv.

— Rita Skeeter, murmură ea în sfârşit.

— Cum poţi să-ţi faci griji din cauza ei acum? se miră Ron, nevenindu-i să creadă.

— Nu îmi fac griji din cauza ei, spuse Hermione cu capul aplecat. Mă gândeam… Ţineţi minte ce mi-a zis la „Trei Mături”? „Ştiu nişte lucruri despre Ludo Bagman care ţi-ar face părul măciucă.” La asta se referea, nu? Ea a scris despre procesul lui, ştia că le-a dat informaţii Devoratorilor Morţii. Şi Winky, vă amintiţi… „Domnul Bagman este un vrăjitor rău.” Domnul Crouch trebuie să fi fost atât de supărat că Bagman a scăpat, încât probabil că a vorbit acasă despre proces.

— Da, dar Bagman nu a dat informaţiile dinadins, nu?

Hermione ridică din umeri.

— Şi Fudge crede că Madame Maxime l-a atacat pe Crouch? întrebă Ron, întorcându-se către Harry.

— Da, zise Harry, dar numai pentru că Barty Crouch a dispărut lângă trăsura celor de la Beauxbatons.

— Nu ne-am gândit niciodată la ea, nu? zise Ron încet. Ascultaţi-mă, sigur are sânge de uriaş în vine şi nu vrea să recunoască…

— Cum să recunoască? zise Hermione tăios, ridicându-şi privirea. Uite ce a păţit Hagrid după ce a aflat Rita despre mama lui. Uită-te la Fudge cum trage concluzii pripite despre ea, doar pentru că este pe jumătate uriaş. Cum să te lupţi cu asemenea prejudecăţi? Şi eu probabil că aş spune că am oase mari, dacă aş şti ce mă aşteapta dacă s-ar afla adevărul.

Hermione se uită la ceas.

— Nu ne-am antrenat deloc! zise ea revoltată. Trebuia să exersăm Blestemul de Oprire! De mâine, ne punem serios pe treabă! Hai, Harry, ai nevoie de puţin somn…

Harry şi Ron se duseră agale spre dormitorul lor. În timp ce Harry îşi punea pijamaua, se uită spre patul lui Neville. Ţinându-şi promisiunea făcută lui Dumbledore, nu le spusese lui Ron şi lui Hermione despre părinţii lui Neville. După ce îşi dădu jos ochelarii şi se urcă în patul său cu baldachin, îşi imagină cum trebuia să fie să ai încă părinţii în viaţă, dar să nu poată să te recunoască. Adeseori avea parte de compasiune de la străini pentru că era orfan, dar, ascultând sforăiturile lui Neville, se gândi că acesta le merita mai mult decât el.

Stând pe întuneric, Harry simţi o furie oarbă şi multă ură faţă de cei care îi torturaseră pe domnul şi pe doamna Poponeaţă… Îşi aminti de strigătele batjocoritoare ale mulţimii când fiul lui Crouch şi ceilalţi trei fuseseră duşi din sală de către Dementori… Înţelese exact cum se simţeau… Apoi îşi aminti chipul alb ca laptele al băiatului care ţipa speriat şi îşi dădu seama cu un fior că acesta murise un an mai târziu…

Cap-de-Mort, îşi zise Harry, uitându-se în întuneric la pânza patului său, totul era din cauza lui Cap-de-Mort… Cel care distrusese zeci de familii, atâtea vieţi…

Ron şi Hermione ar fi trebuit să recapituleze pentru examenele care aveau să se termine în ziua celei de-a treia probe, însă îşi canalizau toate eforturile ca să-l ajute pe Harry să se pregătească.

— Nu-ţi face griji, zise Hermione scurt, când Harry le spuse că nu se supăra să exerseze de unul singur un timp. Cel puţin o să luăm note maxime la „Apărare contra Magiei Negre”. Nu am fi aflat niciodată de blestemele astea la ore.

— E un antrenament bun pentru când vom fi toţi Aurori, zise Ron entuziasmat, încercând un Blestem de Oprire asupra unei viespi care intrase în cameră şi făcând-o să se oprească în aer.

Când intrară în iunie, atmosfera din castel deveni iar entuziasmată şi încordată. Toată lumea abia aştepta a treia probă, care urma să aibă loc cu o săptămână înainte de sfârşitul semestrului. Harry exersa blestemele ori de câte ori avea un moment liber. Se simţea mult mai încrezător faţă de a treia probă decât faţă de celelalte. Deşi avea să fie cu siguranţă dificilă şi periculoasă, Moody avea dreptate… Harry reuşise şi în trecut să treacă de creaturi monstruoase şi obstacole vrăjite, ştia ce-l aşteaptă, avea o şansă în plus, se putea pregăti mai bine pentru proba care urma.

Obosită să tot dea peste ei prin şcoală, profesoara McGonagall îi dăduse voie lui Harry să folosească o clasă goală de transfigurare în timpul meselor de prânz. Foarte curând, stăpânea Blestemul de Oprire, o vrajă care îi încetinea şi chiar în înlătura pe atacatori, Blestemul Reductor, care îi permitea să dea la o parte din drumul lui obiecte solide, şi Vraja de Patru-Puncte, o descoperire foarte utilă a Hermionei, care îi făcea bagheta să arate nordul şi astfel să poată verifica dacă se ducea în direcţia potrivită prin labirint. Însă avea încă probleme cu Vraja Scut. Prin această vrajă, se putea arunca un zid temporar, invizibil, în jurul celui care o folosea, apărându-l de blestemele minore. Hermione reuşise să-l biruiască printr-un Blestem Picioare-de-Gelatină bine aţintit. Harry se târî prin cameră zece minute după aceea, până când găsi contrablestemul.

— Te descurci foarte bine, zise Hermione încurajator, uitându-se pe lista ei şi bifând Vrăjile pe care le învăţaseră deja. Unele dintre astea o să-ţi fie de folos, fără nici o îndoială.

— Uitaţi-vă la asta, zise Ron, care stătea lângă fereastră, privind afară. Ce face Reacredinţă?

Harry şi Hermione se duseră să vadă. Reacredinţă, Crabbe şi Goyle stăteau în umbra unui copac chiar de sub fereastră. Crabbe şi Goyle păreau să fie cu ochii în patru. Amândoi rânjeau răutăcios. Reacredinţă ţinea mâna aproape de gură şi vorbea spre ea.

— Parcă ar avea un walkie-talkie, zise Harry curios.

— Nu are cum, zise Hermione, ţi-am mai spus, genul ăsta de obiecte nu funcţionează la Hogwarts. Haide, Harry, adăugă ea sprintenă, plecând de la fereastră şi întorcându-se în mijlocul camerei, hai să încercăm iar Vraja Scut.

Acum Sirius trimitea bufniţe zilnic. Ca şi Hermione, părea că se concentrează numai asupra modului în care Harry avea să treacă de ultima probă, urmând să îşi facă griji pentru altele, mai încolo. Îi reamintea lui Harry în fiecare scrisoare că nimic din ce se întâmpla în afara zidurilor castelului Hogwarts nu era responsabilitatea lui Harry şi nici nu putea să îl influenţeze cu nimic.

„Dacă Lordul Întunericului chiar devine mai puternic (îi scria el) , prioritatea mea e să mă asigur că tu eşti în siguranţă. Nu poate să pună mâna pe tine atâta timp cât eşti sub protecţia lui Dumbledore, dar nu risca, concentrează-te să treci de labirint cu bine şi apoi o să ne canalizăm atenţia asupra altor probleme.”

Harry avea din ce în ce mai multe emoţii, cu cât se apropia data de douăzeci şi patru iunie, însă nu era la fel de rău ca înainte de prima şi de a doua probă. În primul rând, era încrezător că de data asta făcuse tot ce putuse ca să se pregătească pentru probă. În al doilea rând, era ultima şi, oricât de grea avea să fie, turnirul se termina în sfârşit, ceea ce avea să fie o mare uşurare pentru el.

În dimineaţa dinaintea celei de a treia probe, micul dejun era foarte zgomotos la masa Cercetaşilor. Apăru poşta via bufniţă, aducându-i lui Harry un bilet cu urări de noroc de la Sirius. Era o singură bucată de pergament, împăturită şi cu o amprentă de câine pe ea, dar Harry o aprecie foarte mult. O bufniţă veni ca de obicei la Hermione, cu un exemplar din Profetul zilei din acea zi. Desfăcu ziarul, aruncă o privire pe prima pagină şi se înecă deodată cu sucul de dovleac pe care îl bea, scuipându-l şi pe ziar.