J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Nu… De unde ştiţi că m-a trezit din somn în timpul verii? întrebă Harry uimit.

— Nu eşti singurul corespondent al lui Sirius, zise Dumbledore. Şi eu am ţinut legătura cu el după ce a plecat de la Hogwarts anul trecut. Eu i-am sugerat peştera din munte ca fiind locul cel mai sigur unde să se ascundă.

Dumbledore se ridică şi începu să se plimbe în spatele biroului. Din când în când, îşi ducea vârful baghetei la tâmplă, mai scotea un gând argintiu strălucitor şi îl adăuga celor din Pensiv. Gândurile dinăuntru începură să se învârtă atât de repede, încât Harry nu reuşi să desluşească ceva clar. Era doar un amestec de culoare.

— Domnule profesor? zise el încet, după câteva minute.

Dumbledore se opri şi se uită la Harry.

— Scuzele mele, zise el încet şi se aşeză la birou.

— Ştiţi… Ştiţi cumva de ce mă doare cicatricea?

Dumbledore îl privi foarte pătrunzător pe Harry pentru o clipă şi apoi spuse:

— Am o teorie, doar o teorie… Cred că te doare cicatricea şi când Lordul Cap-de-Mort este în apropierea ta, şi când simte o ură cumplită faţă de tine…

— Dar… de ce?

— Pentru că sunteţi legaţi de blestemul care a eşuat, zise Dumbledore. Aceea nu este o cicatrice obişnuită.

— Deci, credeţi… că faptele din vis… chiar s-au întâmplat?

— Este posibil, zise Dumbledore. Aşa cred… Probabil că da… Harry, l-ai văzut pe Cap-de-Mort?

— Nu, zise Harry. Doar spatele scaunului său. Dar… nu aş fi avut ce să văd, nu? Adică, nu mai are corp, nu? Dar… cum ar fi putut să îşi ţină bagheta? zise Harry încet.

— Într-adevăr, cum? murmură Dumbledore. Cum…

Nici Dumbledore şi nici Harry nu vorbiră un timp. Dumbledore se uita prin cameră, ducându-şi din când în când vârful baghetei la tâmplă şi adăugând un alt gând argintiu, strălucitor, în conţinutul învolburat al Pensivului.

— Domnule profesor, zise Harry în sfârşit, credeţi că devine mai puternic?

— Cap-de-Mort? întrebă Dumbledore, uitându-se la Harry peste Pensiv.

Era o privire caracteristică, pătrunzătoare, pe care i-o mai aruncase Dumbledore şi cu alte ocazii, iar Harry avea mereu senzaţia că Dumbledore putea să vadă prin el într-un mod în care nici măcar ochiul magic al lui Moody nu putea.

— Încă o dată, Harry, nu-ţi pot spune nimic clar… Astea sunt doar supoziţiile mele, oftă el, părând mai bătrân şi mai frământat ca niciodată. Anii în care Cap-de-Mort a ajuns la putere, zise el, au fost marcaţi de dispariţii. Bertha Jorkins a dispărut fără urmă în locul unde se ştie clar că a fost văzut Cap-de-Mort ultima dată. Şi domnul Crouch a dispărut… Chiar în împrejurimile castelului nostru. Şi a mai existat o a treia dispariţie, una căreia Ministerul, din păcate, nu i-a acordat importanţă, pentru că a fost vorba despre un Încuiat. Îl chema Frank Bryce şi locuia în satul unde a crescut tatăl lui Cap-de-Mort. Bryce nu a mai fost văzut din august. Ştii, eu citesc ziarele Încuiaţilor, spre deosebire de majoritatea prietenilor mei de la Minister.

Dumbledore se uită foarte serios la Harry, iar apoi continuă:

— Aceste dispariţii mi se pare că se leagă unele de altele. Ministerul nu este de acord, după cum ai auzit, când aşteptai în faţa biroului meu…

Harry aprobă din cap. Iar se lăsă tăcerea, Dumbledore extrăgându-şi gânduri din când în când. Harry simţea că ar fi trebuit să plece, dar curiozitatea îl reţinu pe scaun.

— Domnule profesor? zise el iar. Ăăă… Aş putea să vă întreb ceva despre… procesul acela la care am fost martor… în Pensiv?

— Da, poţi, zise Dumbledore cu seriozitate. Am fost la el de multe ori, dar unele procese îmi vin în minte mai des decât altele… Mai ales acum…

— Ştiţi… procesul la care asistam când m-aţi găsit? Cel cu fiul lui Crouch? Păi… vorbeau despre părinţii lui Neville, nu-i aşa?

Dumbledore îi aruncă lui Harry o privire tăioasă.

— Ţi-a povestit vreodată Neville de ce a fost crescut de bunica lui? zise el.

Harry clătină din cap, întrebându-se în acelaşi timp cum putuse să nu-l întrebe pe Neville, deşi îl cunoştea de aproape patru ani de zile.

— Da, vorbeau de părinţii lui Neville, zise Dumbledore. Tatăl lui, Frank, a fost Auror, exact ca profesorul Moody. După cum ai auzit, el şi soţia sa au fost torturaţi pentru a da informaţii despre locul unde se afla Cap-de-Mort după ce şi-a pierdut puterile.

— Deci, au murit? zise Harry încet.

— Nu, zise Dumbledore, cu o voce plină de amărăciune, cum nu îl mai auzise Harry niciodată, au înnebunit. Sunt amândoi în spitalul Sf. Mungo pentru Boli şi Răni Magice. Cred că Neville îi vizitează cu bunica lui, în vacanţe. Nu îşi recunosc copilul.

Şocat, Harry rămase locului. Nu ştiuse niciodată… niciodată, în patru ani de zile, nu se deranjase să afle…

— Soţii Poponeaţă au fost foarte cunoscuţi, zise Dumbledore. Atacul asupra lor s-a produs imediat după declinul lui Cap-de-Mort, când toată lumea a crezut că era în siguranţă. Acel atac a cauzat un val de mânie mai puternic ca niciodată. Ministerul a fost sub mare presiune, i se cerea să-i prindă rapid pe vinovaţi. Din nefericire, mărturiile soţilor Poponeaţă au fost — având în vedere starea lor — nu tocmai de încredere…

— Atunci, fiul domnului Crouch ar fi putut să nu fi fost implicat? zise Harry încet.

Dumbledore clătină din cap.

— Despre asta nu ştiu nimic!

Harry rămase iar tăcut, privind conţinutul vârtejului din Pensiv. Mai erau două întrebări pe care ardea de nerăbdare să le pună… însă acestea priveau vinovăţia unor oameni în viaţă…

— Hm, începu el, domnul Bagman…

— … nu a mai fost niciodată acuzat de activităţi Întunecate, zise Dumbledore calm.

— Da, zise Harry repede, uitându-se iar în Pensivul, al cărui conţinut se învârtea mai încet, acum că Dumbledore nu mai adăuga gânduri. Şi… Hm…

Dar Pensivul păru să pună întrebarea în locul lui. Chipul lui Plesneală apăru iar pe suprafaţă. Dumbledore îl privi şi apoi se uită la Harry.

— Şi nici profesorul Plesneală, zise el.

Harry privi în ochii albaştri-deschis ai lui Dumbledore şi întrebarea care îl chinuia cel mai mult îi ieşi de pe buze, înainte de a se putea opri:

— Dar ce v-a făcut să credeţi că a renunţat cu adevărat la Cap-de-Mort, domnule profesor?

Dumbledore se uită în continuare în ochii lui Harry pentru câteva clipe şi apoi zise:

— Asta, Harry, rămâne între mine şi domnul profesor Plesneală.

Harry ştiu că întrevederea se terminase. Dumbledore nu părea supărat, totuşi, în tonul său se simţea o notă finală care îi spunea lui Harry că era vremea să plece. Se ridică şi Dumbledore făcu la fel.

— Harry, zise el, când băiatul ajunsese la uşă, te rog să nu mai povesteşti nimănui despre părinţii lui Neville. Este dreptul lui să le spună celorlalţi, numai atunci când o să fie pregătit.

— Da, domnule profesor, zise Harry, întorcându-se să plece.

— Şi…

Harry se întoarse. Dumbledore stătea deasupra Pensivului, cu faţa luminată de dedesubt şi părând mai bătrân ca niciodată. Se uită o clipă la Harry şi apoi spuse:

— Mult succes la a treia probă!

— Şi Dumbledore crede că Ştii-Tu-Cine îşi recapătă puterile? şopti Ron.

Tot ce văzuse Harry în Pensiv, aproape tot ce îi spusese şi arătase Dumbledore după aceea, le povestise lui Ron, Hermionei şi lui Sirius, desigur, căruia Harry îi trimisese o bufniţă imediat ce ieşise din biroul lui Dumbledore. Harry, Ron şi Hermione rămaseră iar până târziu în camera de zi în acea noapte, vorbind până când mintea lui Harry mai avea puţin şi lua foc, până când înţelese ce vroia să spună Dumbledore când zise că mintea poate fi câteodată mult prea plină de gânduri şi că ar fi fost o uşurare să mai extragă câteva dintre ele.