J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Harry se uită în jur cu şi mai mare atenţie. Camera, aşa cum presupusese când o observase de deasupra, era cu siguranţă sub pământ… Semăna mai mult cu o celulă decât cu o cameră, îşi zise. Avea un aer straniu şi auster. Nu erau tablouri pe pereţi şi nici un fel de ornamente… Doar acele rânduri de bănci care se ridicau pe mai multe niveluri în jurul camerei, toate poziţionate pentru a avea o privelişte limpede a scaunului cu lanţurile pe mânere.

Înainte să ajungă la vreo concluzie asupra locului unde se aflau, Harry auzi paşi. Uşa din colţul celulei se deschise şi intrară trei oameni — sau mai bine zis, un om, încadrat de doi Dementori.

Harry simţi cum îi îngheaţă sufletul. Dementorii, creaturi înalte, cu glugi care le ascundeau feţele, se apropiau încet de scaunul din centrul camerei, fiecare strângând cu putere câte o mână a omului, cu braţele lor care păreau să fi intrat în putrefacţie. Omul dintre ei părea că e gata să leşine în orice moment şi Harry îl înţelese… Ştia că Dementorii nu îi puteau face nimic într-o amintire, dar Harry avea întipărită clar în minte puterea lor. Mulţimea se dădu puţin înapoi când Dementorii îl puseră pe om în scaunul cu lanţuri şi apoi ieşiră din cameră. Uşa se închise după ei.

Harry se uită la omul care stătea în scaun şi văzu că era Karkaroff.

Spre deosebire de Dumbledore, Karkaroff părea mult mai tânăr. Avea părul negru şi bărbuţa la fel. Nu era îmbrăcat în blănuri mătăsoase, ci într-o robă subţire şi ponosită. Tremura. Sub ochii lui Harry, lanţurile de pe mânerele scaunului se făcură brusc aurii şi se încolăciră pe braţele lui Karkaroff, ţintuindu-l acolo.

— Igor Karkaroff, zise o voce dură din stânga lui Harry.

Harry se uită în jur şi îl văzu pe domnul Crouch ridicându-se din mijlocul băncii de lângă el. Părul lui Crouch era negru, chipul său avea mult mai puţine riduri şi părea mult mai în formă şi cu capul pe umeri.

— Ai fost adus de la Azkaban ca să furnizezi dovezi Ministerului Magiei. Ne-ai dat de înţeles că ai informaţii importante pentru noi.

Karkaroff stătea cât de drept putea, strâns legat de scaun.

— Da, domnule, zise el şi, deşi vocea îi era foarte speriată, Harry distinse în ea nota mieroasă bine cunoscută. Doresc să-i fiu de folos Ministerului. Vreau să ajut. Ştiu… Ştiu că Ministerul încearcă să… să-i adune pe ultimii susţinători ai Lordului Întunecat. Sunt dornic să fiu de ajutor, după puterile mele…

Băncile se umplură de zumzet. Unii îl priveau pe Karkaroff cu interes, alţii cu o profundă neîncredere. Atunci Harry auzi clar o voce răguşită, din partea cealaltă a lui Dumbledore, care zise:

— Ce mizerabil…

Harry se aplecă în faţă să vadă dincolo de Dumbledore. Era Ochi-Nebun Moody… deşi aspectul său era complet diferit. Nu avea ochiul magic, ci doi ochi normali. Amândoi îl priveau pe Karkaroff printre pleoape, cu un imens dispreţ.

— Crouch o să-i dea drumul, îi şopti Moody lui Dumbledore. A făcut un târg cu el. Mi-a luat şase luni să îl descopăr şi Crouch o să-i dea drumul, dacă o să-i furnizeze suficiente nume noi. Să auzim informaţiile, aşa zic eu, şi apoi să-l dăm imediat pe mâna Dementorilor.

Dumbledore scoase un mic sunet dezaprobator pe nasul lung şi coroiat.

— Ah, am uitat… Ţie nu-ţi plac Dementorii, nu, Albus? zise Moody, cu un zâmbet diabolic.

— Nu, zise Dumbledore calm, mă tem că nu. De mult timp sunt de părere că Ministerul greşeşte că se aliază cu asemenea creaturi…

— Nu şi pentru mizerabilii ca el, zise Moody încet.

— Zici că vrei să ne dai nume, Karkaroff, zise domnul Crouch. Să le auzim, te rog…

— Trebuie să înţelegeţi, zise Karkaroff grăbit şi neliniştit, că Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit opera întotdeauna într-un secret desăvârşit… Prefera ca noi… ăăă… vreau să spun, susţinătorii lui… Şi acum regret, din tot sufletul, că m-am numărat printre ei…

— Zi odată, şuieră Moody.

— Nu ştiam niciodată numele tuturor confraţilor noştri… El era singurul care ştia câţi eram… Şi cine anume…

— Da, a fost o mişcare inteligenţă, nu-i aşa, având în vedere că a avut grijă ca oamenii ca tine, Karkaroff, să nu poată să-i trădeze pe toţi, murmură Moody.

— Şi totuşi, zici că ai nişte nume pentru noi? întrebă domnul Crouch.

— Am, zise Karkaroff pe nerăsuflate. Şi să ştiţi că erau nişte susţinători importanţi. Oameni pe care i-am văzut cu ochii mei urmându-i ordinele. Vă dau aceste informaţii pentru a demonstra că mă dezic întru totul de el şi că sunt copleşit de remuşcări atât de cumplite, încât abia mai pot să…

— Care sunt aceste nume? întrebă domnul Crouch tăios.

Karkaroff trase aer în piept.

— Era Antonin Dolohov, zise el. L-am… L-am văzut torturând nenumăraţi Încuiaţi şi… adversari ai Lordului Întunericului.

— Şi l-ai ajutat să o facă, bombăni Moody.

— L-am prins deja pe Dolohov, zise Crouch. A fost prins la scurt timp după tine.

— Într-adevăr? zise Karkaroff şi ochii i se măriră. Sunt… Sunt încântat să aud asta…

Însă nu părea prea încântat. Harry îşi dădu seama că aceste veşti fuseseră un adevărat şoc pentru Karkaroff. Unul dintre numele date de el era inutil.

— Alţii? zise Crouch rece.

— Da… Mai era Rosier, răspunse Karkaroff repede. Evan Rosier.

— Rosier este mort, zise Crouch. Şi el a fost prins curând după tine. A preferat să se lupte în loc să se predea şi a fost ucis în timpul luptei.

— Însă a luat şi o bucată din mine cu el, şopti Moody din dreapta lui Harry.

Harry se uită iar la el şi îl văzu arătându-i lui Dumbledore spre bucata lipsă din nasul său.

— Ro… Rosier a primit ce-a meritat! zise Karkaroff, în voce simţindu-i-se clar panica.

Harry îşi dădu seama că Igor Karkaroff începea să îşi facă griji că nici una dintre informaţiile sale nu îi vor fi de folos Ministerului. Ochii lui Karkaroff se aţintiră către uşa din colţ, în spatele căreia stăteau cu siguranţă Dementorii, aşteptându-l.

— Alţii? zise Crouch.

— Da! zise Karkaroff. A mai fost şi Travers… A ajutat la omorârea lui McKinnons! Şi Mulciber… Se specializase în Blestemul Imperius, a determinat nenumăraţi oameni să facă lucruri îngrozitoare! Apoi Rookwood, care a fost spion şi i-a dat informaţii preţioase Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit, chiar din interiorul Ministerului!

Harry îşi dădu seama că de data asta Karkaroff o nimerise. Mulţimea murmura ca un singur glas.

— Rookwood? zise domnul Crouch, făcându-i semn unei vrăjitoare care stătea în faţa lui şi care începu să noteze ceva pe bucata ei de pergament. Augustus Rookwood de la Departamentul Misterelor?

— Chiar el, zise Karkaroff entuziasmat. Cred că a folosit o reţea de vrăjitori în locuri sus-puse şi din interiorul Ministerului, şi din afara sa, pentru a strânge informaţii…

— Însă pe Travers şi Mulciber îi avem, zise domnul Crouch. Foarte bine, Karkaroff, dacă asta este tot, te vei întoarce la Azkaban în timp ce noi vom decide…

— Nu încă! strigă Karkaroff, părând chiar disperat. Aşteptaţi, mai este cineva!

Harry îl văzu transpirând în lumina torţelor, pielea sa albă contrastând puternic cu părul şi barba.

— Plesneală! strigă el. Severus Plesneală!

— Plesneală a fost eliberat de acest consiliu, zise Crouch cu răceală. A garantat Albus Dumbledore pentru el.

— Nu! strigă Karkaroff, zbătându-se în lanţurile care îl legau de scaun. Vă asigur! Severus Plesneală este un Devorator al Morţii!