J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Se făcea că zbura pe spatele unei bufniţe, planând pe cerul albastru şi senin către o casă veche, situată pe vârful unui deal şi acoperită de iederă. Zbură din ce în ce mai jos, cu vântul adiindu-i plăcut pe faţă, până când ajunse la o fereastră spartă, foarte întunecată, de la un etaj superior al casei, pe care pătrunse înăuntru. Acum zbura pe un coridor sinistru, către o cameră de la capătul acestuia… Intră pe uşă într-o cameră întunecată, ale cărei ferestre erau blocate…

Harry nu mai era pe bufniţă… Acum se uita cum aceasta zbură în partea cealaltă a camerei, către un scaun cu spatele către el… Pe podeaua de lângă scaun erau două siluete întunecate… Amândouă se mişcau… Una era a unui şarpe uriaş… cealaltă era a unui om… Un om scund, cu chelie, un om cu ochi umezi şi nas ascuţit… Plângea răguşit pe covorul din faţa şemineului…

— Ai noroc, Şobo, zise o voce rece, foarte ascuţită, din fotoliul în care aterizase bufniţa. Eşti într-adevăr foarte norocos. Gafa ta nu mi-a stricat planurile. Acum este mort.

— Înălţime! strigă omul de pe jos. Stăpâne, sunt… sunt atât de mulţumit… şi îmi pare atât de rău…

— Nagini, zise vocea rece, ai avut ghinion. Nu ţi-l voi da pe Şobo la cină, până la urmă… Dar nu-ţi face probleme… ţi-a mai rămas Harry Potter…

Şarpele sâsâi şi Harry văzu cum îi flutura limba.

— Acum, Şobo, zise vocea rece, poate că ar trebui să-ţi reamintesc de ce nu voi mai tolera gafe din partea ta…

— înălţime… nu… vă implor…

Vârful baghetei apăru de după scaun. Era aţintit către Şobo.

— Crucio! zise vocea rece.

Şobo urlă, de parcă fiecare parte din corp îi luase foc, şi strigătul său umplu urechile lui Harry, iar cicatricea de pe frunte îl ustură mai dureros ca niciodată. Urla şi el… Cap-de-Mort trebuia să-l audă, să ştie că era acolo…

— Harry! Harry!

Harry deschise ochii. Zăcea întins pe podeaua din camera profesoarei Trelawney, cu mâinile pe faţă. Cicatricea încă îl ardea atât de tare, încât îi lăcrimau ochii. Durerea fusese reală. Întreaga clasă era în jurul lui şi Ron îngenunchease lângă el, părând îngrozit.

— Ţi-ai revenit? îl întrebă el.

— Nu, încă nu! zise profesoara Trelawney, părând extraordinar de entuziasmată.

Ochii îi căzură asupra lui Harry, privindu-l cu atenţie.

— Ce a fost, Potter? O premoniţie? O viziune? Ce ai văzut?

— Nimic, minţi Harry.

Se ridică. Simţea cum tremură din toate încheieturile. Nu putea să se abţină să se uite în jur, la umbrele din spatele său. Vocea lui Cap-de-Mort i se păruse atât de aproape…

— Aveai mâinile pe cicatrice! zise profesoara Trelawney. Te rostogoleai pe podea, cu mâinile încleştate pe cicatrice! Haide, Potter, am experienţă în domeniu!

Harry se uită la ea.

— Cred că ar trebui să mă duc în aripa spitalului, zise el. Mă doare capul îngrozitor…

— Dragul meu, este evident că ai fost stimulat de vibraţiile extraordinar de clarvăzătoare ale camerei mele! zise profesoara Trelawney. Dacă pleci acum, ai putea să pierzi ocazia să vezi şi altceva…

— Nu vreau să văd altceva, în afară de vreun leac pentru durerile de cap, zise Harry.

Se ridică. Cu toţii se traseră să îi facă loc. Păreau epuizaţi.

— Ne vedem mai târziu, îi şopti Harry lui Ron, luându-şi geanta şi îndreptându-se către trapă, fără să se uite măcar la profesoara Trelawney, care avea o expresie de frustrare profundă, de parcă tocmai i s-ar fi refuzat o enormă favoare.

Însă când ajunse la capătul scării, Harry nu se îndreptă către aripa spitalului. Nu avea deloc intenţia să se ducă acolo. Sirius îi spusese ce să facă dacă îl durea iar cicatricea şi Harry avea să-i urmeze sfatul: se ducea direct în biroul lui Dumbledore. Merse grăbit pe coridoare, gândindu-se la ce văzuse în vis… Fusese la fel de real ca şi cel din care se trezise în Aleea Boschetelor… Trecu în evidenţă toate detaliile, încercând să se asigure că şi le va aminti şi mai târziu… Îl auzise pe Cap-de-Mort acuzându-l pe Şobo de o gafă… Dar bufniţa îi adusese veşti bune, gafa fusese reparată, cineva murise… Aşa că Şobo nu mai fusese dat şarpelui să îşi astâmpere foamea… El, Harry, urma să fie hrana pentru şarpe…

Harry trecu pe lângă acel gargui de piatră care păzea intrarea spre biroul lui Dumbledore, fără să observe măcar. Clipi, se uită în jur, îşi dădu seama ce se întâmplase şi se întoarse înapoi. Apoi îşi aminti că nu ştia parola.

— Şerbet de lămâie? încercă el.

Statuia nu se mişcă.

— Bine, zise Harry, uitându-se la el. Plăcintă de pere. Hm… Baghetă de jeleu. Bombe mirositoare. Gumă de mestecat. Jeleuri cu toate aromele… A nu, nu cred că îi plac, nu?… Ah, deschide-te! zise el supărat. Trebuie neapărat să-l văd, e urgent!

Statuia rămase neclintită.

Harry îl lovi, obţinând doar o durere îngrozitoare în picior.

— Broaşte de ciocolată! strigă el mânios, stând într-un picior. Pană de zahăr! Plăcintă de gândaci!

Statuia prinse viaţă şi se dădu la o parte. Harry clipi.

— Plăcintă de gândaci? zise el uimit. Glumisem…

Trecu repede prin spaţiul dintre pereţi şi ajunse la capătul scării de piatră în spirală, care se mişcă încet în sus, în timp ce uşile se închideau în spatele lui, ducându-l către o uşă de stejar lăcuită, cu un mâner cu care se bătea într-o uşă de aramă.

Auzi voci din birou, se dădu la o parte de pe scara mişcătoare şi ezită, ascultând.

— Dumbledore, mă tem că nu văd legătura chiar deloc!

Era vocea Ministrului Magiei, Cornelius Fudge.

— Ludo zice că Bertha este în stare să se rătăcească… Sunt de acord că ar fi trebuit să o fi găsit până acum, dar nu avem nici o dovadă că s-ar întâmpla lucruri necurate, Dumbledore, deloc. Cât despre legătura dintre dispariţia ei şi a lui Barty Crouch…

— Şi ce credeţi că s-a întâmplat cu Barty Crouch, domnule Ministru? se auzi vocea răguşită a lui Moody.

— Eu cred că există două posibilităţi, Alastor, zise Fudge. Ori Crouch şi-a ieşit din minţi până la urmă — ceea ce este foarte posibil, sunt convins că sunteţi de acord, având în vedere trecutul său — şi s-a dus cine ştie unde…

— S-a dus extrem de repede, dacă aşa s-a întâmplat, Cornelius, zise Dumbledore calm.

— Sau… Ei bine — Fudge părea ruşinat — voi hotărî după ce voi vedea unde a fost găsit… Însă ai zis că a fost în apropierea trăsurii celor de la Beauxbatons… Dumbledore, ştii ce este femeia aia?

— Eu o consider o directoare foarte pricepută şi… o dansatoare excelentă, zise Dumbledore încet.

— Dumbledore, fii serios! zise Cornelius mânios. Nu cumva ai păreri preconcepute despre ea, din cauza lui Hagrid? Nu sunt cu toţii inofensivi… Dacă poţi să-l numeşti pe Hagrid inofensiv, cu obsesia aia a lui pentru monştri…

— Eu o suspectez pe Madame Maxime la fel ca şi pe Hagrid, zise Dumbledore, tot aşa de calm. Cred că s-ar putea ca tu să fii cel cu prejudecăţi, Cornelius.

— Putem să încheiem discuţia asta? mormăi Moody.

— Da, da, atunci hai să mergem spre Pădurea Interzisă, zise Cornelius Fudge nerăbdător.

— Da, zise Moody, dar Potter vrea să stea de vorbă cu tine, Dumbledore. E chiar în faţa uşii…

Uşa biroului se deschise.

— Bună, Potter, zise Moody. Hai, intră…