J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Am fost atacat! zise Krum, ridicându-se şi masându-şi capul. De domnul Crouch sau cum l-o chema…

— Te-a atacat Crouch? Te-a atacat Crouch? Un membru al juriului?

— Igor, începu Dumbledore, însă Karkaroff explodă, vânturând-şi pumnii în jurul lui, negru de supărare.

— Mârşăvie! strigă el, arătând către Dumbledore. Este un complot! Tu şi Ministerul ăla al Magiei m-aţi ademenit aici, promiţându-mi marea cu sarea, Dumbledore! Nu este o competiţie cinstită! Întâi îl aduci pe furiş pe Potter în turnir, deşi nu are vârsta necesară! Iar acum unul dintre prietenii tăi de la Minister încearcă să îmi scoată campionul din luptă! Mie mi se pare că este vorba despre ceva corupt şi duplicitar, iar tu, Dumbledore, vii, cu teoriile alea despre prieteniile internaţionale dintre vrăjitori, cu reînnodarea vechilor legături, ca să uităm neînţelegerile din trecut şi alte bazaconii! Iată ce cred eu despre tine!

Şi Karkaroff scuipă pe pământul de la picioarele lui Dumbledore. Dintr-o singură mişcare, Hagrid îl luă pe Karkaroff de gulerul din faţă al blănurilor, îl ridică în aer şi îl izbi de un copac din apropiere.

— Cere-ţi scuze! se răsti Hagrid, în timp ce Karkaroff se chinuia să respire, cu pumnul imens al lui Hagrid la gât şi picioarele bălăbănindu-i-se în aer.

— Hagrid, nu! strigă Dumbledore, cu ochii scânteietori.

Hagrid îi dădu drumul şi Karkaroff alunecă până la poalele trunchiului, făcându-se ghem la rădăcină. Îi căzură în cap nişte rămurele şi câteva frunze.

— Hagrid, te rog să ai grijă de Harry şi să-l conduci la castel, zise Dumbledore tăios.

Respirând greu, Hagrid se uită urât la Karkaroff.

— Poate ar fi mai bine să rămân aici, domnule director…

— Du-l pe Harry înapoi la şcoală, Hagrid, repetă Dumbledore ferm. Du-l direct la Turnul Cercetaşilor. Şi Harry… te rog… insist să rămâi acolo! Orice vrei să faci — să trimiţi vreo bufniţă undeva — poate să aştepte până mâine dimineaţă, m-ai înţeles?

— Păi… da, zise Harry, uitându-se la el.

De unde ştia asta Dumbledore că se gândise chiar în acel moment să-l trimită pe Pigwidgeon imediat la Sirius, să-i spună ce se întâmplase?

— Îl las pe Colţ cu dumneavoastră, domnule director, zise Hagrid, continuând să se uite ameninţător la Karkaroff, care stătea încă la poalele copacului, încâlcit în blănuri şi rădăcini. Rămâi, Colţ! Haide, Harry…

Trecură în tăcere pe lângă trăsura celor de la Beauxbatons şi se îndreptară către castel.

— Cum îndrăzneşte? mormăi Hagrid, când trecură pe lângă lac. Cum îndrăzneşte să-l acuze pe Dumbledore. De parcă Dumbledore ar face aşa ceva… De parcă Dumbledore ar fi vrut să participi la turnir… E îngrijorat! Nu ştiu când l-am mai văzut pe Dumbledore atât de îngrijorat cum este în ultimul timp. Şi tu! se întoarse el deodată supărat spre Harry, care se uită la el, jignit. Ce căutai acolo, cu afurisitul ăla de Krum? E de la Durmstrang, Harry! Ar fi putut să te blesteme chiar acolo, nu te-ai gândit? Nu ai învăţat nimic de la Moody? Cum a putut să te ademenească în halul ăsta…

— Krum e de treabă! zise Harry, în timp ce urcară treptele către holul de la intrare. Nu încerca să mă blesteme, nu vroia decât să vorbim despre Hermione…

— Am discutat şi eu puţin cu ea, zise Hagrid sumbru, urcând scările. Cu cât aveţi mai puţin de-a face cu străinii, cu atât o să fiţi mai fericiţi. Nu poţi să ai încredere în nici unul dintre ei.

— Tu te înţelegeai bine cu Madame Maxime, zise Harry supărat.

— Să nu-mi vorbeşti despre ea! zise Hagrid, părând chiar înspăimântător pentru o clipă. O ştiu eu! A încercat iar să îmi intre pe sub piele, numai ca să îi spun cum o să fie a treia probă. Ha! Nu poţi avea încredere în nici un străin!

Hagrid era atât de prost dispus, încât Harry fu chiar bucuros să îşi ia la revedere de la el, în faţa portretului doamnei grase. Trecu prin gaura portretului şi intră în camera de zi, ducându-se repede în colţul unde stăteau Ron şi Hermione, ca să le spună ce se întâmplase.

— Până la urmă ajungem la următoarele concluzii, zise Hermione, frecându-şi fruntea. Ori domnul Crouch l-a atacat pe Viktor, ori altcineva i-a atacat pe amândoi, când nu erau atenţi.

— Trebuie să fi fost Crouch, zise Ron imediat. De asta nu mai era acolo, când au ajuns Harry şi Dumbledore. O luase la sănătoasa…

— Nu cred, zise Harry, clătinând din cap. Părea foarte slăbit… Nu cred că era în stare să Dispară sau ceva de genul ăsta…

— Nu poţi să Dispari la Hogwarts, nu v-am spus asta de o mie de ori? zise Hermione.

— Bine… Ce ziceţi atunci de asta? zise Ron entuziasmat. Krum l-a atacat pe Crouch — nu, staţi aşa — şi apoi s-a Împietrit pe el însuşi!

— Şi domnul Crouch s-a evaporat, nu? zise Hermione cu răceală.

— A, da…

Se crăpa de ziuă. Harry, Ron şi Hermione coborâseră foarte devreme din dormitoare şi se duseseră repede la turnul bufniţelor ca să-i trimită un bilet lui Sirius. Acum stăteau, uitându-se la împrejurimile castelului, învăluite în ceaţă. Toţi trei erau palizi şi cu ochii umflaţi, pentru că discutaseră despre domnul Crouch până noaptea târziu.

— Mai zi o dată, Harry, spuse Hermione. Ce a spus Crouch, dar cât mai exact…

— V-am mai spus, nu era coerent, zise Harry. A zis că vroia să-l avertizeze pe Dumbledore de ceva. A zis clar ceva de Bertha Jorkins, că sigur e moartă. Tot zicea că era vinovat de ceva… A zis ceva şi de fiul său.

— Păi, asta chiar a fost vina lui, zise Hermione cu îndărătnicie.

— Îşi pierduse minţile, zise Harry. Jumătate din timp părea să creadă că soţia şi fiul său încă erau în viaţă şi îi tot dădea instrucţiuni lui Percy ce să facă la serviciu.

— Şi… ce-a mai spus despre Ştii-Tu-Cine? zise Ron.

— V-am povestit, repetă Harry monoton. A zis că a devenit mai puternic.

Urmă o pauză.

Apoi Ron zise cu o voce pe care o dorea încrezătoare:

— Dar îşi pierduse minţile, după cum ai spus, aşa că probabil că delira…

— Devenea conştient numai când se apuca să vorbească despre Cap-de-Mort, zise Harry, ignorându-l pe Ron, care tresări la auzul numelui. Îi era foarte greu să lege două cuvinte, dar asta era numai când părea să ştie unde se afla şi ce vroia să facă. Tot spunea că trebuia să-l vadă pe Dumbledore.

Harry se depărtă de fereastră şi se uită în sus, pe stinghii. Jumătate dintre ele erau goale. Din când în când, mai apărea câte o bufniţă pe fereastră, întorcându-se de la vânătoarea de noapte cu un biet şoarece în cioc.

— Dacă nu m-ar fi oprit Plesneală, zise Harry cu amărăciune, aş fi putut să ajung acolo la timp. „Directorul e ocupat, Potter… Ce sunt tâmpeniile astea, Potter?” De ce nu s-a dat la o parte din drumul meu?

— Poate că nu a vrut să ajungi acolo! zise Ron repede. Poate — ia stai puţin — cât de repede crezi că ar fi putut ajunge în Pădurea Interzisă? Crezi că ar fi putut să vi-o ia înainte, ţie şi lui Dumbledore?

— Doar dacă poate să se transforme într-un liliac sau ceva de genul ăsta, zise Harry.

— Eu îl cred în stare, murmură Ron.

— Trebuie să-l vedem pe domnul profesor Moody, hotărî Hermione. Şi să aflăm dacă l-au găsit pe domnul Crouch.

— Dacă ar fi avut Harta Ştrengarilor la el, ar fi fost uşor, zise Harry.

— Dar numai dacă Barty Crouch ar fi rămas în împrejurimile castelului, zise Ron, pentru că harta nu arată decât şcoala şi împrejurimi, nu…