J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Şşt! zise Hermione deodată.

Cineva urca treptele spre turnul bufniţelor. Harry auzi două voci care se certau, în timp ce se apropiau din ce în ce mai mult.

— Ăsta e şantaj, să ştii, am putea să avem mari probleme din cauza asta…

— Am încercat să fim politicoşi, acum a sosit momentul să jucăm murdar, aşa cum face şi el. Nu i-ar plăcea ca Ministerul Magiei să ştie ce a făcut…

— Îţi mai spun o dată, dacă scrii asta, e şantaj!

— Da, şi nu o să te plângi dacă o să avem parte şi de ceva bănuţi, nu?

Uşa de la turnul bufniţelor se deschise la perete. Fred şi George trecură pragul şi apoi îngheţară la vederea lui Harry, Ron şi Hermione.

— Ce căutaţi aici? ziseră Ron şi Fred în acelaşi timp.

— Trimitem o scrisoare, răspunseră Harry şi George într-un glas.

— La ora asta? ziseră Hermione şi Fred.

Fred zâmbi.

— Bine… Nu vă întrebăm ce faceţi, dacă nu ne întrebaţi nici voi pe noi, zise el.

Avea un plic sigilat în mână. Harry se uită spre el, dar Fred, din întâmplare sau deliberat, îşi mută mâna ca să acopere numele celui căruia îi era adresat.

— Păi, nu vă mai reţinem, zise el, făcând o plecăciune în batjocură şi arătând către uşă.

Ron nu se mişcă.

— Pe cine vreţi să şantajaţi? întrebă el.

Zâmbetul de pe chipul lui Fred dispăru. Harry îl văzu pe George aruncându-i o privire lui Fred, înainte de a-i zâmbi lui Ron.

— Nu fi tont, glumeam, zise el calm.

— Nu părea să fie o glumă, se încăpăţână Ron.

Fred şi George se uitară unul la altul. Apoi Fred spuse tăios:

— Ţi-am mai spus, Ron, nu-ţi mai băga nasul în treburile noastre, dacă îţi place ce formă are… Nu văd de ce ţi-ar plăcea de nasul tău, dar…

— Este şi treaba mea dacă şantajaţi pe cineva, zise Ron. George are dreptate, aţi putea avea mari probleme din cauza asta.

— Ţi-am spus, am glumit, zise George.

Se duse la Fred, îi luă scrisoarea din mână şi începu să o lege de piciorul celei mai apropiate bufniţe de şură.

— Începi să vorbeşti ca dragul nostru frate mai mare, să ştii, Ron. Dacă o ţii tot aşa, poate o să fii făcut Perfect în scurt timp…

— Ba nu! zise Ron cu patimă.

George duse bufniţa de şură la fereastră şi aceasta îşi luă zborul.

Se întoarse şi îi zâmbi lui Ron.

— Păi, atunci nu le mai spune altora ce să facă. Ne vedem mai târziu.

El şi Fred ieşiră din turnul bufniţelor. Harry, Ron şi Hermione se uitară unii la alţii.

— Nu credeţi că ştiu ceva despre toate câte s-au întâmplat, nu? şopti Hermione. Despre Crouch?

— Nu, zise Harry. Dacă ar fi ceva atât de serios, ar spune cuiva. I-ar spune lui Dumbledore.

Ron era neliniştit însă.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Hermione.

— Păi… zise Ron încet, nu ştiu dacă ar face-o. Sunt… Sunt obsedaţi să scoată bani în ultimul timp, am observat când am stat cu ei… când… ştiţi voi… când…

— Nu vorbeam, termină Harry propoziţia în locul lui. Da, dar şantaj…

— Este ideea aia cu magazinul de glume, zise Ron. Am crezut că au spus-o doar ca să o supere pe mama, dar vorbeau serios, vor să înfiinţeze unul. Nu mai au decât un an la Hogwarts şi vorbesc tot timpul despre ce trebuie să facă pe viitor, fiindcă tata nu îi poate ajuta şi au nevoie de mult aur ca să pună afacerea pe picioare.

Acum Hermione părea şi ea neliniştită.

— Da, dar… nu ar face ceva ilegal ca să facă rost de bani. Nu?

— Oare? zise Ron sceptic. Nu ştiu, zău… De obicei, mai încalcă regulile din când în când, nu?

— Da, dar asta ţine de lege, zise Hermione, părând speriată. Nu este o regulă amărâtă a şcolii… Or să fie pedepsiţi mult mai aspru pentru şantaj! Ron… poate că ar trebui să-i spui lui Percy…

— Ai înnebunit? zise Ron. Să-i spun lui Percy? Probabil că ar face ca şi Crouch: i-ar denunţa.

Se uită pe fereastra pe care zburase bufniţa lui Fred şi George, iar apoi zise:

— Haideţi, să mergem la micul dejun.

— Credeţi că e prea devreme ca să mergem la domnul profesor Moody? îi întrebă Hermione, în timp ce coborau scara în spirală.

— Da, zise Harry. Probabil că ne-ar trece prin uşă dacă l-am trezi la ora asta, o să creadă că încercăm să-l atacăm în somn. Hai să mai aşteptăm până la pauză.

„Istoria Magiei”trecuse rareori atât de încet ca atunci. Harry se tot uita la ceasul lui Ron, având în vedere că renunţase în sfârşit la al său, dar al lui Ron mergea atât de încet, încât ar fi putut jura că şi al lui se stricase. Toţi trei erau atât de obosiţi, încât ar fi fost fericiţi să îşi pună capetele pe bănci şi să doarmă. Nici măcar Hermione nu-şi lua notiţe ca de obicei, ci stătea cu capul sprijinit într-o mână, privindu-l absentă pe profesorul Binns.

Când în sfârşit sună clopoţelul, alergară pe coridoare către clasa de „Apărare contra Magiei Negre” şi îl văzură pe profesorul Moody ieşind din ea. Arăta la fel de obosit ca şi ei. Pleoapa ochiului său normal era căzută, făcându-i chipul să pară şi mai asimetric ca de obicei.

— Domnule profesor Moody? strigă Harry, în timp ce îşi croiau drum spre el prin mulţime.

— Bună, Potter, mormăi Moody.

Ochiul său magic urmărea nişte elevi din anul întâi care trecură pe lângă ei şi grăbiră pasul, aruncând priviri neliniştite. Se învârti apoi înspre ceafă şi îi urmări până după colţ, înainte ca Moody să vorbească iar:

— Veniţi aici!

Se dădu la o parte, ca să le facă loc să intre în clasa goală, şi şchiopătă după ei, închizând bine uşa.

— L-aţi găsit? întrebă Harry, fără introducere. Pe domnul Crouch?

— Nu, zise Moody.

Se duse la catedră, se aşeză, îşi întinse piciorul de lemn cu un mormăit încet şi îşi scoase termosul.

— Aţi folosit harta? mai întrebă Harry.

— Desigur, zise Moody, luând o înghiţitură din termos. Ţi-am călcat pe urme, Potter. Am Chemat-o din biroul meu în Pădurea Interzisă. Crouch nu apărea pe hartă…

— Deci, chiar a Dispărut? zise Ron.

— Nu poţi să Dispari la Hogwarts, Ron! zise Hermione. Ar fi putut să se facă nevăzut şi în alte feluri, nu, domnule profesor?

Ochiul lui Moody tremură uşor când se aţinti asupra Hermionei.

— Şi tu ar trebui să te gândeşti la o carieră de Auror, îi spuse el. Îţi merge cum trebuie minţea, Granger.

Hermione se îmbujoră de bucurie.

— Ei bine, nu era invizibil, zise Harry, harţa arată şi oamenii invizibili… Atunci probabil că a ajuns dincolo de imediata vecinătate a castelului…

— Dar pentru că aşa a vrut? zise Hermione nerăbdătoare. Sau pentru că l-a forţat cineva?

— Da, ar fi putut să fie şi asta… Ar fi putut să-l urce pe o mătură şi să zboare cu el, nu? zise Ron repede, uitându-se încrezător la Moody, de parcă spera şi el să i se spună că ar putea să se facă Auror.

— Nu putem să excludem o răpire, mormăi Moody.

— Deci, zise Ron, credeţi că este undeva prin Hogsmeade?

— Ar putea fi oriunde, zise Moody, dând din cap. Singurul lucru sigur este că nu e aici.

Căscă de îi trosniră fălcile, astfel încât i se întinseră cicatricele şi gura lui strâmbă dezvălui mai mulţi dinţi lipsă. Apoi spuse:

— Dumbledore mi-a spus că vă place să investigaţi, dar, ascultaţi-mă pe mine, nu puteţi face nimic pentru Crouch. Cred că acum îl caută Ministerul, i-a anunţat Dumbledore. Potter, tu ar trebui să te concentrezi asupra celei de-a treia probe…