J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Harry intră. Mai fusese o dată în biroul lui Dumbledore. Era o cameră circulară foarte frumoasă, plină cu fotografiile directorilor şi directoarelor din trecut de la Hogwarts, care dormeau cu toţii, cu piepturile umflându-li-se uşor când respirau.

Cornelius Fudge stătea lângă biroul lui Dumbledore, îmbrăcat cu pelerina sa în dungi, şi îşi ţinea în mână pălăria verde-deschis.

— Harry! zise Fudge vesel, înaintând spre el. Ce mai faci?

— Bine, minţi Harry.

— Tocmai vorbeam de noaptea în care a apărut domnul Crouch la marginea Pădurii Interzise, zise Fudge. Tu l-ai găsit, nu?

— Da, zise Harry, după care, simţind că era inutil să pretindă că nu auzise ce vorbiseră, adăugă: dar nu am văzut-o nicăieri pe Madame Maxime şi cred că i-ar fi greu să se ascundă, nu?

Dumbledore îi zâmbi lui Harry din spatele lui Fudge, în ochi apărându-i obişnuitele scânteieri.

— Da, bine, zise Fudge, părând ruşinat, tocmai vroiam să facem o plimbare scurtă prin împrejurimi, Harry, te rog să ne scuzi… Poate ar trebui să te întorci la ore…

— Vroiam să vorbesc cu dumneavoastră, domnule profesor, zise Harry repede, uitându-se la Dumbledore, care îi aruncă o privire iscoditoare.

— Aşteaptă-mă aici, Harry, zise el, nu întârzii mult.

Trecură în linişte pe lângă el şi închiseră uşa. După câteva minute, Harry auzi zgomotul paşilor lui Moody pierzându-se pe coridorul de jos. Se uită în jur.

— Bună, Fawkes, zise el.

Fawkes, pasărea phoenix a profesorului Dumbledore, stătea pe stinghia ei de aur de lângă uşă. De mărimea unei lebede, cu pene minunate, roşii şi aurii, îşi vântură coada lungă şi clipi, privind cu atenţie către Harry.

Harry se aşeză pe un scaun din faţa biroului lui Dumbledore. Timp de mai multe minute, stătu şi îi privi pe foştii directori şi directoare cum dormeau în ramele lor, gândindu-se la ce auzise nu de mult, şi îşi trecu degetele peste cicatrice. Acum nu îl mai durea.

Se simţea mult mai calm, acum că era în biroul lui Dumbledore, ştiind că în curând avea să-i povestească despre vis. Harry se uită la pereţii din spatele biroului. Jobenul Magic, la fel de peticit şi ponosit, era aşezat pe un raft. Lângă el era o cutie mare de sticlă în care se afla o sabie magnifică de argint, cu rubine mari incrustate pe prăsele, pe care o recunoscu ca fiind aceea pe care el însuşi o scosese din Jobenul Magic în anul II. Sabia îi aparţinuse odată lui Godric Gryffindor, fondatorul Casei lui Harry. O privea, amintindu-şi cum îi venise în ajutor când crezuse că nu mai avea nici o speranţă, şi deodată observă o sclipire argintie scăpărând pe cutia de sticlă. Se uită în jur ca să găsească sursa şi văzu o rază aurie care venea dintr-un dulap negru din spatele său, a cărui uşă nu era bine închisă. Harry ezită, se uită la Fawkes, iar apoi se ridică, se duse în partea cealaltă a biroului şi deschise uşa dulapului.

Acolo era o lighean de piatră, cu apă pe fund şi cu nişte simboluri ciudate sculptate pe margine: rune şi alte însemnări pe care Harry nu le recunoscu. Lumina argintie provenea din conţinutul ligheanului, care era deosebit de tot ce văzuse Harry până atunci. Nu putu să îşi dea seama dacă substanţa din lighean era lichidă sau gazoasă. Era foarte luminoasă, alb-argintie, şi se mişca neîncetat. La suprafaţa ei erau mici valuri, semănând cu apa vălurită de vânt… Şi atunci, ca într-o învolburare de nori, conţinutul ligheanului se despărţi şi se învârti încet. Arăta ca o lumină lichidă — sau ca un vânt solid — Harry nu se putea hotărî cu ce semăna mai bine… Ar fi vrut să pună mâna, ca să vadă ce era, dar cei aproape patru ani de experienţe în lumea vrăjitorilor îi spuseră că introducerea mâinii într-un vas plin cu o substanţă necunoscută era o mare prostie. Astfel că îşi scoase bagheta din buzunarul robei, aruncă o privire neliniştită în jur, se uită la conţinutul ligheanului şi îl atinse cu bagheta. Suprafaţa substanţei argintii de dinăuntru începu să se învârtă foarte repede.

Harry se aplecă mai aproape, cu capul în dulap. Substanţa argintie devenise transparentă, aproape ca sticla. Se uită în jos, aşteptând să vadă fundul de piatră al ligheanului… În schimb, văzu o cameră enormă dedesubtul substanţei misterioase, o cameră în care el privea ca printr-o fereastră rotundă din tavan.

Camera era slab luminată. Se gândi că trebuia să fi fost sub pământ, pentru că nu avea ferestre, ci doar torţe pe pereţi, la fel ca acelea care luminau castelul Hogwarts. Apropiindu-şi faţa şi mai mult, încât nasul îi ajunse la doi centimetri de substanţa sticloasă, Harry văzu că lângă fiecare perete se aflau rânduri-rânduri de vrăjitori şi vrăjitoare, ca şi cum ar fi stat în bănci care se ridicau pe mai multe niveluri. Exact în centrul camerei era un scaun gol. Scaunul acela îi dădu lui Harry un presentiment neplăcut. Avea lanţuri pe mânere, de parcă cei care stăteau acolo erau de obicei legaţi de el.

Unde era acest loc? Cu siguranţă că nu la Hogwarts, nu văzuse niciodată o asemenea cameră în castel. Iar mulţimea din camera misterioasă era compusă din adulţi, or Harry ştia că nu erau nici pe departe atâţia profesori la Hogwarts. Dar păreau să aştepte ceva… Deşi nu le putea vedea decât vârfurile pălăriilor ascuţite, păreau să fie cu toţii cu feţele îndreptate într-o singură direcţie şi nimeni nu vorbea cu nimeni.

Ligheanul fiind rotund, iar camera pe care o vedea dreptunghiulară, Harry nu putea să vadă ce se întâmpla în colţuri. Se aplecă şi mai în faţă, apropiindu-şi capul şi încercând să vadă mai bine…

Vârful nasului îi atinse substanţa ciudată în care se uita.

Biroul lui Dumbledore scoase un zgomot strident… Harry fu aruncat înăuntru cu capul în substanţa din lighean…

Dar capul nu i se lovi de pardoseala de piatră. Cădea prin ceva rece ca gheaţa şi negru ca smoala… Era ca şi când ar fi fost absorbit de un vârtej întunecat…

Şi deodată, se trezi stând pe o bancă de la capătul camerei din interiorul ligheanului, o bancă mult deasupra celorlalte. Se uită în sus, la tavanul înalt de piatră, aşteptându-se să vadă fereastra circulară prin care tocmai se uitase, însă nu văzu nimic altceva decât piatră întunecată.

Respirând greu şi sacadat, Harry se uită în jur. Nimeni dintre vrăjitorii şi vrăjitoarele din cameră (şi erau cel puţin două sute) nu se uita la el. Nu păreau să fi observat că tocmai căzuse în mijlocul lor, din tavan, un băiat de paisprezece ani. Harry se întoarse către vrăjitorul de lângă el şi scoase un strigăt de uimire care răsună în toată camera.

Stătea chiar lângă Albus Dumbledore.

— Domnule profesor! zise Harry, într-o şoaptă sugrumată. Îmi pare rău… nu am vrut… Mă uitam doar în ligheanul acela din dulapul dumneavoastră… Eu… Unde suntem?

Dar Dumbledore nu se mişcă şi nici nu îi vorbi. Îl ignoră complet. La fel ca toţi ceilalţi vrăjitori de pe bănci, se uita în colţul îndepărtat al camerei unde era uşa.

Harry se uită derutat la Dumbledore, apoi la mulţimea tăcută, apoi iar la Dumbledore. Şi în cele din urmă îşi dădu seama…

Lui Harry i se mai întâmplase o dată să se găsească undeva unde nimeni nu putea să îl vadă sau să îl audă. Atunci căzuse printr-o pagină a unui jurnal fermecat direct în amintirea altcuiva… Şi, dacă nu se înşela, se întâmplase tot ceva de genul acela…

Harry îşi ridică mâna dreaptă, ezită şi apoi o mişcă rapid în faţa lui Dumbledore. Dumbledore nu clipi, nici nu se uită la Harry şi nu se mişcă deloc. Şi astfel, din punctul de vedere al lui Harry, problema fu lămurită. Dumbledore nu l-ar fi ignorat aşa. Era într-o amintire şi acela nu era Dumbledore cel din prezent. Şi totuşi, nu avea cum să fie cu foarte mult timp în urmă… Dumbledore cel care stătea lângă el acum avea părul argintiu, exact ca în prezent. Dar ce era locul acesta? Ce aşteptau toţi vrăjitorii aceia?