J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Acum, rog juriul, repetă domnul Crouch, să ridice mâna dacă membrii lui cred, ca şi mine, că aceste crime merită încarcerarea pe viaţă la Azkaban.

La unison, vrăjitoarele şi vrăjitorii din partea dreaptă a camerei ridicară mâinile. Mulţimea începu să aplaude ca şi pentru Bagman, având pe chipuri expresii de triumf sălbatic. Băiatul începu să ţipe.

— Nu! Mamă, nu! Nu am făcut-o eu, nu, n-am ştiut! Nu mă trimite acolo, nu îl lăsa!

Dementorii se întoarseră în cameră. Cei trei care fuseseră alături de băiat se ridicară în linişte de pe scaune. Femeia cu ochi întunecaţi se uită la Crouch şi strigă:

— Lordul Întunericului va renaşte, Crouch! Aruncă-ne în Azkaban, dacă vrei, vom aştepta răbdători! Va renaşte şi va veni după noi, ne va răsplăti mult mai mult decât pe restul suporterilor săi! Am fost singurii care i-am rămas credincioşi! Am fost singurii care am încercat să-l găsim!

Dar băiatul încerca să se lupte cu Dementorii, deşi Harry văzu că încet-încet aceştia îi absorbeau puterea. Mulţimea vuia batjocoritoare, unii se ridicaseră, în timp ce femeia ieşea din cameră, iar băiatul continua să se lupte.

— Sunt fiul tău! îi strigă el lui Crouch. Sunt fiul tău!

— Nu eşti fiul meu! strigă domnul Crouch, cu ochii bulbucaţi dintr-o dată. Eu nu am nici un fiu!

Vrăjitoarea fragilă scoase un geamăt sfâşietor şi apoi se prăbuşi în scaun. Leşinase. Crouch părea să nu fi observat.

— Duceţi-i! răcni Crouch către Dementori atât de tare, încât îi ieşiră câţiva stropi de salivă din gură. Duceţi-i, să putrezească acolo!

— Tată! Tată, nu am fost eu! Nu! Nu! Tată, te rog!

— Harry, cred că a sosit timpul să ne întoarcem în biroul meu, zise o voce calmă în urechea lui Harry.

Harry se sperie. Se uită în jur, apoi se uită în partea cealaltă, în direcţia vocii.

Era un Albus Dumbledore care stătea în dreapta sa, privind cum fiul lui Crouch era dus de Dementori, şi mai era un Albus Dumbledore în stânga sa, privindu-l în ochi.

— Vino, zise Dumbledore cel din stânga sa şi îşi puse mâna sub cotul lui Harry.

Harry simţi cum se ridică în aer, iar camera se dizolvă în jurul lui. Pentru un moment, totul se făcu negru şi atunci se simţi de parcă s-ar fi dat peste cap cu încetinitorul, aterizând brusc în picioare, în lumina orbitoare din biroul lui Dumbledore. Ligheanul de piatră strălucea în faţa sa, iar Albus Dumbledore stătea lângă el.

— Domnule profesor, zise Harry speriat, ştiu că nu ar fi trebuit… Nu am vrut să… Uşa dulapului era întredeschisă şi…

— înţeleg, zise Dumbledore.

Ridică ligheanul, îl duse pe birou, unde îl aşeză pe suprafaţa lăcuită, şi se aşeză pe scaunul din spatele acestuia.

Şi Harry făcu la fel, uitându-se la ligheanul de piatră. Conţinutul se întorsese la starea sa de la început, alb-argintiu, învârtindu-se şi clocotind sub ochii lui.

— Ce este? întrebă Harry cu o voce tremurată.

— Acesta? Se numeşte Pensiv, zise Dumbledore. Câteodată descopăr — şi sunt sigur că ţi se întâmplă şi ţie — că am prea multe gânduri şi amintiri în minte.

— Hm, făcu Harry, care nu putea spune cu adevărat că i se întâmplase vreodată aşa ceva.

— În asemenea momente, zise Dumbledore, arătând către ligheanul de piatră, folosesc Pensivul. Şi îmi extrag din minte gândurile în plus, le pun în lighean şi le examinez când doresc. E mai uşor să observi lucruri care se leagă între ele, mă înţelegi, când sunt aşa…

— Vreţi să spuneţi… că acolo sunt gândurile dumneavoastră? zise Harry, uitându-se la substanţa albă din lighean.

— Exact, zise Dumbledore. Dă-mi voie să-ţi arăt…

Dumbledore îşi scoase bagheta din buzunarul robei şi îi puse vârful în părul său argintiu, chiar lângă tâmplă. Când îşi îndepărtă bagheta, păreau să atârne de ea nişte fire de păr… Dar atunci Harry văzu că era o fâşie strălucitoare, de fapt, din aceeaşi substanţă argintie stranie care umplea Pensivul. Dumbledore adăugă gândul proaspăt în lighean şi Harry, uluit, îşi văzu propriul chip pe suprafaţa ligheanului. Dumbledore apucă Pensivul cu degetele sale lungi şi îl scutură, ca un căutător de aur care ar căuta pepite preţioase… iar Harry îşi văzu propria faţă schimbându-se uşor în cea a lui Plesneală, care deschise gura şi vorbi cu tavanul, vocea sa având un pic de ecou:

— Se va întoarce… şi pentru mine, şi pentru Karkaroff… mai puternic ca niciodată…

— O legătură pe care nu aş fi putut s-o fac fără ajutor, oftă Dumbledore, dar nu contează.

Privi peste ochelarii săi cu lentilele în formă de semilună la Harry, care se uita uimit la chipul lui Plesneală, care continua să se învârtă în lighean.

— Foloseam Pensivul când a venit domnul Fudge la întâlnirea noastră şi l-am pus la loc în grabă. Cu siguranţă că nu am închis bine uşa dulapului. Normal, ţi-a atras atenţia.

— Îmi cer scuze, murmură Harry.

Dumbledore dădu din cap.

— Curiozitatea nu este un blestem, zise el, dar ar trebui să fim precauţi cu ea… Da, într-adevăr…

Încruntându-se uşor, atinse gândurile din lighean cu vârful baghetei. Instantaneu, din el se ridică o figurină, o fată plinuţă, încruntată, de aproximativ şaisprezece ani, care începu să se învârtă uşor, cu picioarele încă în lighean. Făcu abstracţie de Harry şi de profesorul Dumbledore. Când vorbi, vocea îi răsună ca a lui Plesneală, de parcă ar fi venit din adâncurile ligheanului de piatră:

— M-a blestemat, domnule profesor Dumbledore, şi eu doar îl tachinam că l-am văzut sărutând-o pe Florence, în spatele serelor, joia trecută…

— Dar de ce, Bertha, zise Dumbledore cu tristeţe, uitându-se la fata care acum se rotea tăcută, de ce l-ai urmărit?

— Bertha? şopti Harry, uitându-se la ea. Este cumva… Sau a fost cumva Bertha Jorkins?

— Da, zise Dumbledore, atingând iar gândurile din lighean cu vârful baghetei şi Bertha se scufundă în ele, acestea redevenind iar argintii şi opace. Aceea a fost Bertha aşa cum mi-o amintesc de pe vremea când era la şcoală.

Lumina argintie a Pensivului lumină faţa lui Dumbledore şi Harry îşi dădu seama cât de bătrân părea. Ştia, desigur, că Dumbledore avansa în vârstă, dar până atunci nu se gândise niciodată că era un om bătrân.

— Deci, Harry, zise Dumbledore încet, înainte să te pierzi în gândurile mele, vroiai să-mi spui ceva.

— Da, zise Harry. Domnule profesor, eram la „Previziuni despre viitor” acum câteva minute şi… Hm… am adormit!

Ezită puţin, întrebându-se dacă urma o mustrare, dar Dumbledore nu zise decât:

— E de înţeles… Continuă!

— Păi, am avut un vis, zise Harry. Un vis despre Lordul Cap-de-Mort. Îl tortura pe Şobo… ştiţi cine este Şobo…

— Ştiu, zise Dumbledore prompt. Te rog, continuă.

— Cap-de-Mort primise o scrisoare de la o bufniţă. A zis ceva despre gafa lui Şobo care fusese reparată. A zis că cineva murise. Apoi a zis că Şobo nu va fi dat şarpelui drept hrană — era şi un şarpe lângă scaunul său. A zis… A zis că eu voi fi acela cu care se va hrăni şarpele. Apoi a aruncat un Blestem Cruciatus asupra lui Şobo… Şi m-a durut cicatricea, zise Harry. M-am trezit, atât de tare m-a durut…

Dumbledore se uită la el, fără să zică nimic.

— Păi… Asta este tot, zise Harry.

— Înţeleg, zise Dumbledore încet. Înţeleg. Şi te-a mai durut cicatricea anul acesta, în afară de atunci când te-a trezit din somn în timpul verii?