J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Dumbledore se ridică în picioare.

— Am adus dovezi deja în această problemă, zise el calm. Severus Plesneală a fost într-adevăr un Devorator al Morţii. Dar s-a alăturat părţii noastre înainte de declinul Lordului Cap-de-Mort şi a devenit spion pentru noi, riscându-şi propria viaţă. Acum este un Devorator al Morţii în aceeaşi măsură în care sunt şi eu.

Harry se întoarse să se uite la Ochi-Nebun Moody. Avea o expresie extraordinar de sceptică în spatele lui Dumbledore.

— Foarte bine, Karkaroff, zise Crouch rece, ne-ai fost de ajutor. Îţi vom revizui cazul. Între timp, te vei întoarce în Azkaban…

Vocea domnului Crouch se pierdu. Harry se uită în jur; celula se dizolva de parcă ar fi fost făcută din fum. Totul se ducea şi nu îşi mai văzu decât propriul corp, restul era doar întuneric…

Şi atunci, încăperea se întoarse. Harry stătea pe un alt loc. Tot pe banca cea mai de sus, dar acum în stânga domnului Crouch. Atmosfera părea diferită, relaxată, chiar veselă. Vrăjitorii şi vrăjitoarele de lângă pereţi vorbeau unii cu alţii, de parcă ar fi fost la un eveniment sportiv. O vrăjitoare de la jumătatea băncilor de pe peretele de vizavi îi atrase atenţia lui Harry. Avea părul blond tuns scurt, era îmbrăcată cu robă roşie şi avea în gură vârful unei pene de culoarea, verde-crud. Era, negreşit, o Rita Skeeter mai tânără. Harry se uită în jur; Dumbledore stătea iar lângă el, îmbrăcat altfel. Domnul Crouch părea mai obosit şi mai înspăimântător, mai nefericit… îşi zise Harry. Era o altă amintire, o altă zi… un alt proces.

Uşa din colţ se deschise şi Ludo Bagman intră în cameră.

Acesta însă nu era Ludo Bagman din prezent, ci un Ludo Bagman care era evident la apogeul carierei sale de vâjthaţ. Nasul nu îi era spart. Era înalt şi slab, dar musculos. Bagman părea emoţionat când se aşeză pe scaun, dar nu fu înlănţuit acolo, ca Igor Karkaroff, iar Bagman, prinzând curaj din acest motiv, aruncă o privire mulţimii, le făcu câtorva cu mâna şi reuşi să zâmbească puţin.

— Ludo Bagman, ai fost adus aici, în faţa Consiliului de Legi Magice, ca să răspunzi în faţa acuzaţiilor despre activitatea ta de Devorator al Morţii, zise domnul Crouch. Am auzit acuzaţii împotriva ta şi suntem pe cale să dăm verdictul. Ai ceva de adăugat declaraţiei tale, înainte de a ne pronunţa?

Lui Harry nu îi venea să creadă. Ludo Bagman, un Devorator al Morţii?

— Doar că, zise Bagman, zâmbind neliniştit, păi… ştiu că am fost cam prost…

Unul sau doi vrăjitori şi vrăjitoare zâmbiră indulgenţi.

Domnul Crouch nu păru să le împărtăşească sentimentele. Se uita la Ludo Bagman cu severitate şi cu un dispreţ profund.

— Nu ai zis niciodată un adevăr mai mare, băiete, îi spuse cineva răguşit lui Dumbledore din spatele lui Harry.

Se întoarse şi iar îl văzu pe Moody stând acolo.

— Dacă nu aş fi ştiut că ai fost mereu cam tont, aş fi zis că un balon-ghiulea ţi-a afectat mintea pentru totdeauna…

— Ludovic Bagman, ai fost prins dându-le informaţii susţinătorilor lui Cap-de-Mort, zise domnul Crouch. Pentru asta, propun o perioadă de prizonierat în Azkaban, o perioadă nu mai mică de…

Însă imediat se auzi un vuiet de supărare dinspre mulţimea aflată în cameră. Mai mulţi vrăjitori şi vrăjitoare de lângă pereţi se ridicară, dând din capete şi chiar din pumni, către domnul Crouch.

— Dar v-am spus, n-am ştiut! strigă Bagman cu sinceritate, căutând să acopere zgomotul mulţimii. Nici nu am bănuit! Bătrânul Rookwood a fost prieten cu tatăl meu… Niciodată nu mi-a trecut prin minte că ţinea cu Ştiţi-Voi-Cine! Am crezut că strângeam informaţii pentru ai noştri! Şi Rookwood tot zicea că o să-mi găsească o slujbă la Minister mai târziu… după ce mi se va termina perioada de glorie în vâjthaţ, mă înţelegeţi… Adică, doar n-o să lovesc baloane-ghiulea toată viaţa, nu?

Se auziră râsete dinspre mulţime.

— Se va supune la vot, zise domnul Crouch cu răceală şi se întoarse către partea dreaptă a camerei. Rog membrii juriului să ridice mâna… Cei în favoarea închisorii…

Harry se uită către partea dreaptă a camerei. Nimeni nu ridică mâna. Mulţi dintre vrăjitorii şi vrăjitoarele din jur începură să aplaude. Una dintre vrăjitoarele din juriu se ridică.

— Da? răcni Crouch.

— Nu am vrea decât să-l felicităm pe domnul Bagman datorită splendidei evoluţii pentru Anglia la meciul de vâjthaţ de sâmbăta trecută împotriva Turciei, zise vrăjitoarea pe nerăsuflate.

Domnul Crouch era furios. Camera răsună de aplauze. Bagman se ridică şi făcu o plecăciune, zâmbind.

— Groaznic, îi spuse domnul Crouch cu patimă lui Dumbledore, aşezându-se, în timp ce Bagman ieşea din cameră. Rookwood să-i găsească o slujbă la Minister… Ziua în care ni se va alătura Ludo Bagman va fi cu adevărat o zi tristă pentru Minister…

Şi camera se dizolvă iar. Când se întoarse, Harry se uită în jur. El şi Dumbledore stăteau în continuare lângă domnul Crouch, însă atmosfera era cât se poate de schimbată. Era o tăcere totală, întreruptă doar de plânsetele unei vrăjitoare firave, ca un spic de grâu, care stătea lângă domnul Crouch. Avea o batistă pe care şi-o ţinea strâns la gură cu mâinile-i tremurânde. Harry se uită la Crouch şi îl văzu mai sobru şi mai cărunt ca înainte. O venă i se zbătea la tâmplă.

— Adu-i, zise el şi vocea îi răsună în încăperea tăcută.

Uşa din colţ se deschise iar. De această dată intrară şase Dementori, aducând cu ei patru oameni. Harry văzu mulţimea întorcându-se să se uite la Crouch. Câţiva începură să şoptească între ei.

Dementorii îi puseră pe fiecare dintre cei patru oameni în cele patru scaune cu mânere cu lanţuri, care se aflau acum pe podeaua camerei. Cei patru erau un bărbat bine făcut, care se uita absent la Crouch, un alt bărbat mai slab şi mai emoţionat, ai cărui ochi cercetau mulţimea, o femeie cu păr negru, des şi strălucitor şi cu ochii umbriţi, care stătea pe scaun de parcă ar fi stat pe un tron, şi un băiat în jur de nouăsprezece ani, care părea cu adevărat îngrozit. Tremura, cu părul său galben-pai răvăşit peste faţă şi cu pielea pistruiată şi albă ca laptele. Vrăjitoarea micuţă şi delicată de lângă Crouch începu să se legene în faţă şi în spate pe locul ei, plângând în batistă.

Crouch se ridică. Se uită la cei patru din faţa lui şi pe chipul său se citi ura.

— Aţi fost aduşi în faţa Consiliului pentru Legi Magice, zise el clar, ca să fiţi judecaţi pentru o crimă atât de atroce, cum…

— Tată, zise băiatul cu părul blond. Tată… te rog…

— … rareori am auzit în această sală, continuă Crouch, vorbind şi mai tare, ca să acopere vocea fiului său. Am auzit dovezile împotriva voastră. Toţi patru sunteţi acuzaţi de capturarea unui Auror — Frank Poponeaţă — şi atacarea lui cu Blestemul Cruciatus, crezând că ştia unde se afla stăpânul vostru exilat, Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit…

— Tată, nu eu am făcut-o! strigă băiatul din lanţuri. Nu am făcut-o, jur, tată, nu mă trimite înapoi la Dementori…

— Apoi sunteţi acuzaţi, urlă domnul Crouch, de folosirea Blestemul Cruciatus asupra soţiei lui Frank Poponeaţă, când a refuzat să vă dea informaţiile cerute. Aţi plănuit să-l readuceţi la putere pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit şi să reveniţi la vieţile voastre pline de violenţă şi cruzime, pe care probabil că le-aţi dus înainte, pe vremea acestuia. Acum, rog juriul să…

— Mamă! strigă băiatul, şi vrăjitoarea de lângă Crouch izbucni în plâns, legănându-se în faţă şi în spate. Mamă, opreşte-l, mamă, nu am făcut-o eu, nu am fost eu!