J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Poftim? zise Harry. A, da…

Nici nu se mai gândise la labirint de când plecase de acolo împreună cu Viktor Krum, în seara trecută.

— Ar trebui să ţi se potrivească perfect, ca o mănuşă, nu, Potter? zise Moody, uitându-se la Harry şi frecându-şi bărbia plină de cicatrice. Din câte mi-a spus Dumbledore, te-ai descurcat cu asemenea lucruri de o grămadă de ori. Ai trecut de mai multe obstacole când ai salvat Piatra Filozofală în primul an, nu?

— L-am ajutat şi noi, zise Ron repede. Eu şi Hermione. Moody zâmbi.

— Ei bine, ajutaţi-l să se antreneze şi de data asta şi n-o să fiu surprins dacă o să câştige! zise el. Între timp… vigilenţă continuă, Potter. Vigilenţă continuă!

Mai sorbi o dată din termos şi ochiul său magic se îndreptă spre fereastra prin care se zărea pânza cea mai înaltă a corăbiei celor de la Durmstrang.

— Voi doi — ochiul său normal era aţintit asupra lui Ron şi asupra Hermionei — rămâneţi alături de Potter, da? Eu sunt cu ochii în patru, dar cu toate astea… nu poţi fi niciodată suficient de atent.

Sirius le trimise bufniţa înapoi a doua zi dimineaţă. Ateriză lângă Harry, exact în momentul în care o bufniţă roşcată veni în faţa Hermionei cu un Profetul zilei în cioc. Fata luă ziarul, cercetă primele pagini şi zise:

— Ha! Nu a aflat de Crouch!

Apoi li se alătură lui Ron şi lui Harry ca să citească ce spunea Sirius despre evenimentele misterioase de ieri noapte.

Harry,

Ce-a fost în mintea ta, să te duci în toiul nopţii în Pădurea Interzisă, însoţit de Viktor Krum? Vreau să-mi juri, prin bufniţă-retur, că nu o să te mai plimbi cu nimeni noaptea. Este cineva foarte periculos la Hogwarts. Mie îmi este foarte clar că au vrut să-l împiedice pe Crouch să vorbească cu Dumbledore şi tu probabil că ai fost la câţiva metri de acest cineva, care stătea ascuns în întuneric. Ar fi putut să te omoare!

Numele tău nu a ajuns din greşeală în Pocalul de Foc. Dacă încearcă cineva să te atace, asta e ultima lor şansă. Stai lângă Ron şi Hermione, nu ieşi din Turnul Cercetaşilor după o anumită oră şi pregăteşte-te pentru a treia probă. Exersează Împietriri şi Dezarmări. N-ar strica nici nişte blesteme. Fii cuminte şi ai grijă de tine. Aştept o scrisoare de la tine, în care să îmi dai cuvântul tău de onoare că nu o să te mai plimbi în afara şcolii!

— Ce tupeu are să mă certe că am ieşit din şcoală! zise Harry puţin indignat, în timp ce împăturea scrisoarea lui Sirius şi o punea în buzunarul robei. După tot ce a făcut el când era la şcoală…

— Îşi face griji pentru tine! zise Hermione tăios. Ca şi Moody, ca şi Hagrid! Aşa că ascultă-i!

— Nu a încercat să mă atace nimeni tot anul, zise Harry. Nu mi-a făcut nimeni absolut nimic…

— În afară de faptul că ţi-a fost pus numele în Pocalul de Foc, zise Hermione. Şi probabil că cineva a făcut-o dintr-un motiv anume, Harry. Snuffles are dreptate. Poate şi-a plănuit mişcările. Poate că asta este proba cu care vrea să te prindă…

— Fii atentă, zise Harry nerăbdător, să zicem că Snuffles are dreptate şi cineva l-a Împietrit pe Krum ca să-l răpească pe Crouch. Păi, atunci trebuie să fi fost după copaci, chiar lângă noi, nu? Dar au aşteptat până am plecat ca să acţioneze, nu? Aşa că nu mi se pare că eu aş fi ţinta, nu?

— Nu ar fi putut să facă să pară totul ca un accident, dacă te-ar fi omorât în pădure! zise Hermione. Dar dacă mori în timpul unei probe…

— Nu le-a păsat când l-au atacat pe Krum, nu? zise Harry. De ce nu m-au eliminat şi pe mine? Ar fi putut să facă să pară că m-am duelat cu Krum sau ceva de genul ăsta…

— Harry, nici eu nu înţeleg, zise Hermione disperată. Ştiu doar că se întâmplă tot felul de lucruri ciudate şi nu-mi place deloc… Moody are dreptate… Snuffles are dreptate şi el… Trebuie să începi să te antrenezi pentru a treia probă imediat. Scrie-i lui Snuffles şi promite-i că n-o să mai pleci de unul singur.

Împrejurimile castelului Hogwarts nu mai fuseseră niciodată atât de ademenitoare ca în acel moment, când Harry trebuia să rămână în castel. Următoarele zile îşi petrecu tot timpul liber la bibliotecă, împreună cu Hermione şi cu Ron, căutând blesteme, sau în clase goale, unde se furişau ca să exerseze. Harry se concentra asupra Vrăjii de Împietrire, pe care nu o mai folosise niciodată. Problema era că exersarea ei presupunea şi anumite sacrificii din partea lui Ron şi a Hermionei.

— Am putea s-o răpim pe Doamna Norris, sugeră Ron în timpul prânzului de luni, stând pe spate în mijlocul podelei clasei de „Farmece”, după ce tocmai fusese Împietrit şi trezit de Harry a cincea oară la rând. Hai s-o Împietrim şi pe ea un timp. Sau l-am putea folosi pe Dobby, Harry, pun pariu că ar face orice ca să te ajute. Nu că m-aş plânge, sau ceva de genul ăsta — se ridică uşor, masându-şi partea dorsală — dar mă doare peste tot…

— Păi, dacă nu nimereşti deloc pernele! zise Hermione repede, rearanjând stiva de perne pe care le folosiseră la Vraja de Alungare şi pe care Flitwick le lăsase într-un dulap. Încearcă să cazi pe spate!

— După ce eşti Împietrit, nu prea mai poţi alege, Hermione! zise Ron supărat. De ce nu încerci şi tu?

— Păi, cred că acum a învăţat, oricum, zise Hermione repede. Şi nu trebuie să ne facem griji cu Dezarmatul, pentru că Harry poate să facă asta de secole… Cred că ar trebui să începem cu nişte blesteme în seara asta…

Se uită pe lista pe care o făcuseră la bibliotecă.

— Mie îmi place cum sună ăsta, zise ea, Blestemul de Oprire. Ar trebui să încetinească orice încearcă să te atace, Harry. Începem cu ăsta.

Sună clopoţelul. Puseră repede pernele înapoi, în dulapul lui Flitwick, şi ieşiră din clasă.

— Ne vedem la cină! zise Hermione şi se duse la „Aritmanţie”, în timp ce Harry şi Ron se îndreptau către Turnul de Nord, spre clasa unde se ţineau orele de „Previziuni despre viitor”.

Razele generoase de soare, aurii şi strălucitoare, scăldau coridorul, pătrunzând prin ferestrele înalte. Cerul de afară era de un albastru aşa de luminos, încât parcă ar fi fost smălţuit.

— Cred că o să fierbem în camera lui Trelawney, niciodată nu stinge focul ăla, bombăni Ron, în timp ce începeau să urce treptele scării argintii de sub trapă.

Avea dreptate. Clasa slab luminată era ca o saună. Vaporii proveniţi de la focul aromat erau mai grei ca niciodată. Harry simţea că i se învârte capul, în timp ce se îndrepta către una dintre ferestrele cu draperiile trase. În timp ce profesoara Trelawney se uita în altă parte, descurcându-şi şalul care se prinsese într-o lampă, o deschise câţiva centimetri şi se aşeză în fotoliul său ca o pernă imensă, simţind adierea răcoroasă pe faţă. Era extrem de plăcut.

— Dragii mei, zise profesoara Trelawney, aşezându-se în faţa clasei în fotoliul înaripat şi uitându-se la fiecare dintre ei cu ochii măriţi într-un mod ciudat, aproape că am terminat ce aveam de făcut la previziunile la nivel planetar. Astăzi însă avem o ocazie excelentă să examinăm efectele lui Marte, pentru că poziţia sa este extrem de interesantă în acest moment. Vă rog să vă uitaţi toţi aici, voi mai stinge câteva lumini…

Îşi vântură bagheta şi stinse o parte din lămpi. Focul rămăsese singura sursă de lumină. Profesoara Trelawney se aplecă şi scoase de sub scaun un model în miniatură al sistemului solar, ferecat într-o cupolă de sticlă. Era ceva foarte frumos: câte o Lună strălucea în jurul celor nouă planete şi în jurul soarelui ca de foc, toate suspendate în aer sub sticlă. Harry o urmări fără prea mare atenţie pe profesoara Trelawney, care începu să arate unghiul fascinant pe care îl făcea Marte în conjuncţie cu Neptun. Vaporii foarte parfumaţi reuşiră să îndepărteze şi adierea dinspre fereastră care îi atingea uşor faţa. Auzi o insectă bâzâind discret în spatele draperiei. Simţea că încep să îi cadă pleoapele…