J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Harry, haide, te aşteaptă!

Complet uluit, Harry se ridică. Nu ar fi avut cum să vină familia Dursley, nu? Traversă Marea Sală şi deschise uşa camerei.

Cedric şi părinţii lui se aflau chiar lângă uşă. Viktor Krum era într-un colţ, conversând cu părinţii săi, foarte bruneţi, într-o bulgară fluentă. Viktor moştenise nasul coroiat al tatălui său. De partea cealaltă a camerei, Fleur vorbea extrem de repede în franceză cu mama ei. Sora mai mică a lui Fleur, Gabrielle, o ţinea pe mama ei de mână. Îi făcu cu mâna lui Harry, care îi răspunse la fel. Atunci îi văzu pe doamna Weasley şi pe Bill stând în faţa şemineului şi zâmbindu-i cu toată faţa.

— Surpriză! zise doamna Weasley entuziasmată, când Harry zâmbi larg şi se duse la ei. Ne-am gândit să venim să te vedem, Harry!

Se aplecă şi îl pupă pe obraz.

— Ce mai faci? zise Bill, zâmbindu-i lui Harry în timp ce dădeau mâna. Charlie a vrut să vină, dar n-a putut să se învoiască. A zis că ai fost incredibil cu Ţintatul Maghiar.

Fleur Delacour, observă Harry, se uita peste umărul mamei ei cu mare interes la Bill. Harry îşi dădu seama că Fleur nu avea absolut nimic împotriva părului lung sau cercelului cu colţ…

— E tare drăguţ din partea dumneavoastră, îi spuse Harry doamnei Weasley. Pentru o clipă m-am gândit că… familia Dursley…

— Hm, făcu doamna Weasley, strângând din dinţi.

Întotdeauna se abţinuse să-i critice de faţă cu Harry, dar ochii îi scăpărau de fiecare dată când venea vorba despre ei.

— E minunat să fiu din nou aici, zise Bill, uitându-se în jurul camerei (din rama ei, Violet, prietena doamnei grase, îi făcu semn cu ochiul). N-am mai fost aici de cinci ani. Mai există tabloul acela cu cavalerul nebun? Sir Cadogan?

— O, da, zise Harry, care îl cunoscuse pe Sir Cadogan anul trecut.

— Şi doamna grasă? întrebă Bill.

— Era aici şi pe timpul meu, zise doamna Weasley. M-a certat atât de tare când m-am întors în cameră la patru dimineaţa…

— Ce căutai pe afară la patru dimineaţa? o întrebă Bill, privind-o uimit pe doamna Weasley.

Doamna Weasley zâmbi şi îi scânteiară ochii.

— Fusesem cu tatăl tău la o plimbare nocturnă, zise ea. L-a prins Apollyon Pringle… îngrijitorul din vremea aia… Tatălui tău încă i se văd urmele.

— Ce zici, ne conduci puţin prin castel, Harry? întrebă Bill.

— Da, sigur, zise Harry şi se îndreptară spre Marea Sală.

Când trecură pe lângă Amos Diggory, acesta se întoarse.

— Iată-te! zise el, cercetându-l pe Harry din cap până-n picioare. Pariez că nu mai eşti atât de înfumurat acum că te-a ajuns Cedric din urmă la scor, nu?

— Poftim? zise Harry.

— Ignoră-l, îi zise Cedric încet lui Harry, încruntându-se spre tatăl său. E supărat după primul articol al Ritei Skeeter despre Turnirul celor trei vrăjitori… Ştii tu, când a zis că erai singurul campion potrivit pentru Hogwarts.

— Dar nici el nu s-a obosit s-o corecteze, nu? zise Amos Diggory, destul de tare ca să îl audă Harry când trecu pe lângă el, însoţit de doamna Weasley şi de Bill. Lasă, îi arăţi tu, Ced. L-ai mai bătut o dată, nu?

— Rita Skeeter face orice ca să creeze probleme, Amos! zise doamna Weasley supărată. Credeam că ştiai asta, având în vedere că lucrezi la Minister!

Domnul Diggory arăta de parcă ar fi vrut să îi răspundă ceva, supărat, dar soţia lui îi puse mâna pe braţ, aşa că ridică doar din umeri şi merseră cu toţii mai departe.

Harry avu parte de o dimineaţă foarte plăcută, plimbându-se pe domeniile însorite ale castelului, cu Bill şi cu doamna Weasley, arătându-le trăsura celor de la Beauxbatons şi corabia celor de la Durmstrang. Doamna Weasley era foarte intrigată de Salcia Bătăuşă, care fusese plantată după ce terminase ea şcoala, şi le poveşti o grămadă de lucruri despre fostul paznic al vânatului de dinainte de Hagrid, un oarecare Ogg.

— Ce mai face Percy? întrebă Harry, în timp ce se plimbau pe lângă sere.

— Deloc bine, zise Bill.

— E foarte supărat, completă doamna Weasley, coborându-şi vocea şi privind în jur. Ministerul vrea să ţină secretă dispariţia domnului Crouch, dar Percy a fost chemat să dea explicaţii pentru instrucţiunile pe care i le trimitea domnul Crouch. Se pare că nu cred că au fost scrise de Crouch, de fapt. Percy e extrem de stresat Nu-l lasă să vină în locul domnului Crouch, ca al cincilea judecător. Aşa că o să vină Cornelius Fudge.

Se întoarseră la castel ca să ia prânzul.

— Mamă! Bill! zise Ron, şocat, când veni la masa Cercetaşilor. Ce faceţi aici?

— Am venit să-l vedem pe Harry la ultima probă! zise doamna Weasley veselă. Trebuie să recunosc că e o schimbare binevenită să nu mai gătesc. Cum a fost testul?

— Bine… bine, zise Ron. Nu mi-am amintit toate numele goblinilor rebeli, aşa că am mai inventat din ele. Dar n-are a face, zise el, servindu-se cu nişte paste, în timp ce doamna Weasley îl privea furioasă, toţi au nume de genul Bodrod cel Bărbos sau Urg cel Nespălat… N-a fost prea greu…

Fred, George şi Ginny veniră şi ei să stea împreună la masă, şi Harry se simţi atât de bine, încât parcă ar fi fost la Vizuină. Uitase să îşi facă griji pentru proba din acea după-amiază şi abia când apăru Hermione, la mijlocul prânzului, îşi aminti că avusese o revelaţie în legătură cu Rita Skeeter.

— Ne spui şi nouă…

Hermione dădu din cap şi se uită la doamna Weasley.

— Bună, Hermione, zise doamna Weasley, mult mai aspră ca de obicei.

— Bună ziua, zise Hermione, dispărându-i zâmbetul când văzu expresia rece de pe chipul doamnei Weasley.

Harry se uită când la una, când la alta şi spuse:

— Doamnă Weasley, doar nu credeţi mizeriile alea pe care le-a scris Rita Skeeter în Săptămânalul vrăjitoarelor, nu? Pentru că Hermione nu este iubita mea…

— O! zise doamna Weasley. Nu… Sigur că nu!

Dar păru mult mai drăguţă cu Hermione după aceea.

Harry, Bill şi doamna Weasley îşi petrecură după-amiaza făcând o plimbare lungă în jurul castelului, apoi se întoarseră în Marea Sală, pentru ospăţul din acea seară. Ludo Bagman şi Cornelius Fudge se alăturaseră la masa profesorilor. Bagman părea chiar vesel, dar Cornelius Fudge, care stătea lângă Madame Maxime, arăta sumbru şi nu vorbea. Madame Maxime se concentra asupra farfuriei, iar Harry se gândi că părea să aibă ochii roşii. Hagrid se tot uita la ea, din capătul celălalt al mesei.

Erau mai multe feluri ca de obicei, dar Harry, care începuse să aibă mari emoţii, nu prea mâncă. În timp ce tavanul fermecat de deasupra începea să se transforme din albastru în movul de la asfinţit, Dumbledore se ridică de la masa profesorilor şi în jur se lăsă tăcerea.

— Doamnelor şi domnilor, peste cinci minute o să vă rog să vă îndreptaţi către stadionul de vâjthaţ pentru a urmări a treia şi ultima probă a Turnirului celor trei vrăjitori. Îi rog pe campioni să-l urmeze pe domnul Bagman la stadion chiar acum.

Harry se ridică. Toţi Cercetaşii îl aplaudară frenetic. Toţi membrii familiei Weasley şi Hermione îi urară noroc, iar Harry ieşi din Marea Sală, alături de Cedric, Fleur şi Krum.

— E în regulă, Harry? întrebă Bagman când coborâră treptele de piatră către domeniile din jurul castelului. Încrezător?

— Da, în regulă, răspunse Harry.

Într-un fel, era adevărat… Avea emoţii, dar îşi rememora toate blestemele şi vrăjile pe care le exersase şi, văzând că şi le putea aminti pe toate, se simţi mult mai bine.