J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Harry se uită cu ochii mari la sfinx.

— Pot să o mai aud o dată… Mai rar, dacă se poate, zise el.

Sfinxul clipi, zâmbi şi repetă poezia.

— Toate indiciile formează ceva care ţese fără ac? întrebă Harry.

Sfinxul doar îi zâmbi misterios. Harry consideră că însemna „da”. Rotiţele din capul lui Harry începură să se rotească. Erau o grămadă de păsări care îşi construiau cuiburi sau insecte care ţeseau fără ac, fără a mai pomeni de cele magice. Trebuia să încerce să afle indiciile…

— Un cuvânt des auzit, murmură Harry, uitându-se la el, des auzit… Aăă… adică „Aăă”?

Doar asta repetase des în ultimul timp… Nu, nu era ăsta răspunsul!

— Păi… stai puţin… „Păi” este un cuvânt des auzit! Poţi să-mi spui următorul indiciu te rog?

Sfinxul repetă următoarele versuri ale poeziei.

— Douăsprezece perioade, zise Harry. Să se împartă… douăsprezece… ore… luni! Anul! Se împarte în douăsprezece luni!

Sfinxul îi zâmbi.

— Începutul jenei… Cum faci când începi să te simţi jenat, zise Harry. Deci, păi… an… Cineva care ţese fără ac… Păianjenul!

Sfinxul îi zâmbi şi mai larg. Se ridică, îşi întinse labele din faţă şi se dădu la o parte, lăsându-l să treacă.

— Mersi! zise Harry şi, mulţumit de el, merse mai departe. Acum trebuia să fie pe aproape, trebuia… Bagheta îi spunea că era pe drumul cel bun. Atâta timp cât nu se întâlnea cu cineva îngrozitor, avea o şansă…

Trebui să aleagă un drum.

— Ghidează-mă! îi şopti el iar baghetei, care se învârti şi arătă înspre cărarea din dreapta.

O luă la fugă până văzu lumină în faţă.

Cupa turneului strălucea pe soclul ei, la o sută de metri depărtare. Harry o luă la fugă, când o siluetă întunecată ţâşni de pe o cărare din faţa lui.

Cedric avea să ajungă acolo primul. Fugea cât de repede putea către Cupă şi Harry îşi dădu seama că nu avea cum să-l ajungă din urmă. Cedric era mult mai înalt, avea picioarele mult mai lungi…

Apoi Harry văzu ceva imens peste gardul viu din dreapta, mişcându-se repede pe cărarea care se intersecta cu cea pe care fugeau ei. Era atât de rapid, încât Cedric avea să intre în el, fără nici o discuţie! Cedric, cu ochii pe Cupă, nu îl văzuse…

— Cedric! strigă Harry. În stânga ta!

Cedric se uită exact la timp ca să se ferească de creatură, dar, în graba sa, se împiedică. Harry văzu cum lui Cedric îi zbură bagheta din mână, în timp ce un păianjen uriaş apăru pe cărare şi începu să-l atace pe Cedric.

— Stupefy! strigă Harry iar.

Vraja nimeri în corpul negru, păros gigantic al păianjenului, dar fu ca şi când ar fi aruncat cu o piatră în el. Păianjenul se smuci şi porni rapid înspre Harry, lăsându-l în pace pe Cedric.

— Stupefy! Impedimenta! Stupefy!

Însă nu folosi la nimic… Păianjenul era ori prea mare, ori prea plin de magie, încât vrăjile nu făceau altceva decât să îl enerveze şi mai tare… Harry abia avu timp să zărească cei opt ochi negri, strălucitori, îngrozitori, şi cleştii ascuţiţi…

Păianjenul îl ridică în aer cu picioarele din faţă. Smucindu-se, Harry încercă să îl lovească. Îi atinse cleştii şi în următoarea secundă simţi nişte dureri inimaginabile… Îl auzi şi pe Cedric strigând „Stupefy!”, dar nici vraja lui nu ajută la nimic… În timp ce păianjenul îşi desfăcea iar cleştii, Harry îşi ridică bagheta şi strigă:

— Expelliarmus!

Şi funcţionă! Vraja de Dezarmare îl forţă pe păianjen să îi dea drumul din încleştare, dar asta îl făcu pe Harry să cadă de la patru metri înălţime pe piciorul deja rănit, care se frânse sub el. Fără să stea pe gânduri, aţinti bagheta către burta păianjenului — aşa cum făcuse şi cu Homarul — şi strigă:

— Stupefy!

Cedric făcu acelaşi lucru, în acelaşi timp.

Cele două vrăji combinate izbutiră ceea ce una singură nu fusese în stare! Păianjenul căzu pe o parte, dărâmând un gard viu din apropiere, şi umplu cărarea cu o grămadă de picioare păroase.

— Harry! îl auzi pe Cedric. Eşti întreg? A căzut pe tine?

— Nu, strigă Harry, gâfâind.

Se uită la picior. Sângera rău. Văzu pe roba sfâşiată un fel de secreţie densă şi lipicioasă de la cleştii păianjenului. Încercă să se ridice, dar piciorul îi era atât de şubred, încât nu îi suportă întreaga greutate. Se sprijini de gardul viu, încercând să respire normal, şi se uită în jur.

Cedric era la o jumătate de metru de Cupa Turnirului celor trei vrăjitori, care scânteia în spatele lui.

— Ia-o, gâfâi Harry către Cedric. Haide, ia-o, ai ajuns primul!

Dar Cedric nu se mişcă. Rămase acolo, uitându-se la Harry. Apoi se întoarse să se uite la Cupă. Harry văzu cum se uita cu jind la ea în lumina aurie. Cedric se uită iar la Harry, care acum se ţinea strâns de gard pentru a rămâne în picioare.

Cedric trase aer în piept.

— Ia-o tu, tu ar trebui să câştigi. Asta e a doua oară când mi-ai salvat viaţa!

— Ba nu, nu trebuie deloc, zise Harry.

Era mânios, furios chiar. Îl durea foarte tare piciorul, îl durea peste tot, de fapt, după ce încercase să scape de păianjen… După toate eforturile lui, Cedric i-o luase înainte, exact cum i-o luase înainte şi când o invitase pe Cho la bal.

— Cel care ajunge primul la Cupă primeşte note maxime. Adică tu! Ascultă-mă, eu nu am cum să câştig cu piciorul ăsta…

Cedric făcu câţiva paşi înspre păianjenul Împietrit, depărtându-se de Cupă şi clătinând din cap.

— Nu, zise el hotărât.

— Nu e cazul să fii nobil, îi zise Harry pe un ton sarcastic. Ia-o şi hai să plecăm de aici.

Cedric îl privi pe Harry cum încerca să rămână în picioare, ţinându-se strâns de gardul viu.

— Tu mi-ai spus de dragoni, zise Cedric. Aş fi murit la prima probă, dacă nu mi-ai fi spus ce ne aştepta.

— Şi eu am avut un ajutor, se răsti Harry, încercând să îşi şteargă sângele cu roba. Tu m-ai ajutat cu oul… Suntem chit.

— Şi eu, la rândul meu, am avut un ajutor cu oul, zise Cedric.

— Tot suntem chit, zise Harry, încercând iar să vadă dacă îi rezista piciorul.

Acesta tremură însă puternic când îşi lăsă greutatea pe el. Îşi luxase glezna când îi dăduse drumul păianjenul.

— Ar fi trebuit să primeşti note mai mari la a doua probă, zise Cedric încăpăţânat. Ai rămas în urmă ca să-i aduci pe toţi ostaticii. Şi eu ar fi trebuit să fac asta.

— Am fost singurul care a fost atât de tare de cap, încât a luat cântecul ăla în serios! zise Harry cu amărăciune. Ia Cupa!

— Nu, zise Cedric.

Trecu peste picioarele încâlcite ale păianjenului ca să ajungă la Harry, care se uită la el. Cedric vorbea serios. Se îndepărta de gloria pe care nu o mai avusese Casa Astropufilor de secole.

— Haide, zise Cedric.

Părea să îşi fi adunat toată voinţa pentru asta, dar îşi ţinea braţele încrucişate şi părea hotărât.

Harry se uită la Cedric şi apoi la Cupă. Pentru o clipă, se văzu ieşind din labirint, cu ea în mână. Se închipui ridicând Cupa turneului, auzi vuietul mulţimii, văzu mai clar ca niciodată cum lui Cho îi strălucea chipul de admiraţie… Apoi imaginea se dizolvă şi se trezi uitându-se la chipul lui Cedric, pe care se citea o îndârjire fără margini.