J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Îşi închise ochii, ca să nu poată vedea spaţiul nesfârşit de sub el, şi îşi trase piciorul drept, cât de tare putu, de pe tavanul de iarbă.

Imediat, lumea se îndreptă. Harry căzu în genunchi, pe pământul minunat de solid. Simţi că nu mai putea să facă nici un pas, din cauza şocului. Trase în piept o gură de aer care să-l readucă la normal şi se grăbi să înainteze, uitându-se peste umăr, în timp ce se îndepărta de ceaţa aurie, care sclipea nevinovată în lumina lunii.

Se opri la întâlnirea a două drumuri şi se uită după Fleur. Era sigur că de acolo se auzise strigătul. Peste ce dăduse? Oare nu păţise nimic? Nu era nici urmă de scântei roşii… Asta însemna oare că scăpase de problemă, sau avusese necazuri atât de mari, încât nu apucase să îşi mai ia bagheta? Harry o luă la dreapta, simţindu-se din ce în ce mai neliniştit… Dar nu putea să nu se gândească în acelaşi timp că un campion tocmai fusese eliminat…

Cupa era undeva prin apropiere şi se părea că Fleur ieşise din competiţie. Ajunsese până acolo, nu? Dacă ar fi reuşit cu adevărat să câştige? Câteva clipe, şi pentru prima oară de când fusese făcut campion, îşi imagină iar cum ar fi, cum ar ridica Cupa în faţa restului şcolii…

Nu întâlni nimic timp de zece minute, în afară de fundături. De două ori apucă acelaşi drum greşit. În sfârşit, găsi o nouă rută şi începu să alerge de-a lungul ei, cu bagheta în mână. Umbra îi tremura pe pereţii gardurilor vii şi era mult distorsionată. Apoi dădu un alt colţ şi se trezi faţă-n faţă cu un Homar cu Capete Explozive.

Cedric avusese dreptate: era enorm! Avea doi metri lungime şi arăta ca un scorpion imens. Spinul său uriaş era arcuit pe spate. Armura îi lucea în lumina baghetei pe care Harry o aţintise către el.

— Stupefy!

Vraja lovi platoşa Homarului şi ricoşă. Harry se lăsă la pământ exact la timp, dar în jur mirosea a păr ars: îi arseseră vârfurile părului… Homarul scuipă foc dintr-un capăt şi se apropie de el.

— Impedimenta! strigă Harry.

Vraja lovi iar armura Homarului, dar ricoşă şi de această dată. Harry se poticni şi se dădu câţiva paşi înapoi. Căzu apoi la pământ.

— IMPEDIMENTA!

Homarul mai avea doar o jumătate de metru până la el, când vraja îl îngheţă. Reuşise să îl lovească în partea fără carapace de pe burtă. Gâfâind, Harry se îndepărtă de el şi fugi în direcţia opusă… Blestemul de Oprire nu era permanent, Homarul urma să se trezească în orice clipă.

Alese o cărare către stânga şi ajunse într-o fundătură, apoi la dreapta şi ajunse la o alta. Forţându-se să se oprească locului, cu inima bătându-i cu putere, făcu iar Vraja Patru-Puncte, se întoarse puţin şi alese o cărare care să-l ducă înspre nord-vest.

Alergă de-a lungul cărării timp de câteva minute, când auzi ceva dinspre cărarea care era paralelă cu a sa şi încremeni.

— Ce faci? strigă vocea lui Cedric. Ce naiba faci?

Şi atunci auzi vocea lui Krum.

— Crucio!

Aerul se umplu deodată de strigătele lui Cedric. Îngrozit, Harry începu să fugă mai departe, încercând să găsească o cale către Cedric. Cum nu îi ieşi în cale nici una, Harry încercă iar Blestemul Reductor. Nu se dovedi foarte eficient, însă arse o gaură mică în gardul viu, prin care Harry îşi băgă piciorul cu greu, luptându-se cu crengile groase până când le despărţi şi îi apăru în faţă un drum de trecere. Trecu cu destulă dificultate prin ea, sfâşiindu-şi roba şi, uitându-se în dreapta sa, îl văzu pe Cedric zbătându-se pe jos şi pe Krum pe deasupra lui.

Harry se ridică şi îşi îndreptă bagheta către Krum, exact când acesta îşi ridică privirile. Krum se întoarse şi o luă la fugă.

— Stupefy! strigă Harry.

Vraja îl lovi pe Krum în spate. Acesta împietri pe dată şi căzu în faţă unde rămase inert pe iarbă, culcat pe burtă. Harry se duse repede la Cedric, care nu se mai zbătea şi zăcea acolo gâfâind, cu mâinile pe faţă.

— Te simţi bine? zise Harry tare, înşfăcându-i braţul lui Cedric.

— Da, gâfâi Cedric. Da… nu-mi vine să cred… s-a furişat în spatele meu… l-am auzit, m-am întors şi l-am văzut cu bagheta aţintită asupra mea…

Cedric se ridică. Încă tremura. El şi Harry se uitară la Krum.

— Nu-mi vine să cred… Am fost convins că e de treabă, zise Harry, privindu-l pe Krum.

— Şi eu, zise Cedric.

— Ai auzit-o pe Fleur ţipând mai devreme? întrebă Harry.

— Da, zise Cedric. Crezi că a atacat-o Krum şi pe ea?

— Nu ştiu, zise Harry încet.

— Să-l lăsăm aici? murmură Cedric.

— Nu, zise Harry. Cred că ar trebui să trimitem scântei roşii în aer. O să vină cineva să-l ia… Altfel, o să fie mâncat de vreun Homar.

— O merită, murmură Cedric, dar în acelaşi timp îşi ridică bagheta şi aruncă un şuvoi de scântei roşii în aer, care plutiră deasupra lui Krum, marcând locul unde zăcea.

Harry şi Cedric rămaseră acolo pe întuneric câteva clipe, uitându-se în jurul lor. Apoi Cedric zise:

— Păi… presupun că ar trebui să mergem mai departe…

— Poftim? făcu Harry. Ah… da… sigur…

Era un moment ciudat. El şi Cedric se aliaseră împotriva lui Krum şi acum îşi dădeau seama amândoi că erau adversari. Merseră pe cărarea întunecată în tăcere, apoi Harry o luă la stânga şi Cedric la dreapta. Paşii lui Cedric se stinseră în curând.

Harry merse în continuare, folosind din când în când Vraja Patru-Puncte, ca să se asigure că se ducea în direcţia bună. Acum nu mai rămăseseră decât el şi Cedric. Dorinţa lui de a ajunge la Cupă primul era mai arzătoare ca niciodată, dar tot nu-i venea să creadă ce fusese în stare să facă Viktor Krum chiar sub ochii lui. Aruncarea unui Blestem de Neiertat asupra unei fiinţe umane însemna închisoare pe viaţă la Azkaban, aşa cum le spusese Moody. Doar nu îşi dorise Cupa turnirului atât de tare… Harry se grăbi.

Din când în când, dădea peste alte fundături, dar întunericul din ce în ce mai dens îl asigura că se apropia de inima labirintului. Apoi, în timp ce alegea o cărare dreaptă şi lungă, văzu iar mişcări şi raza sa de lumină se opri pe o creatură extraordinară, care nu putea fi văzută decât în pozele din „Cartea Monstruoasă a Monştrilor”.

Era un sfinx. Avea corpul unui leu supradimensionat, cu labe mari şi gheare pe măsură, precum şi o coadă lungă şi gălbuie, care se termina cu un smoc brun. Dar capul era de femeie. Îşi întoarse ochii migdalaţi către Harry, pe când acesta se apropia. Îşi ridică bagheta, ezitând. Ea nu se ghemuise ca să îl atace, ci se plimba dintr-o parte în alta a cărării, blocându-i drumul.

Apoi vorbi cu o voce groasă şi răguşită.

— Eşti foarte aproape de ţintă. Ajungi cel mai repede, dacă treci de mine…

— Atunci… poţi să te dai puţin la o parte, te rog? întrebă Harry, ştiind care va fi răspunsul.

— Nu, zise sfinxul, continuând să se plimbe încoace şi încolo. Doar dacă poţi găsi răspunsul la ghicitoarea mea. Răspunde corect şi te las să treci. Dacă răspunzi greşit, te atac. Dacă nu zici nimic, te las să te îndepărtezi de mine, nevătămat.

Harry simţi un ghem în stomac. Hermione era cea mai pricepută la genul ăsta de lucruri, nu el. Îşi cântări şansele. Dacă ghicitoarea era prea grea, putea să tacă, să plece nevătămat şi să încerce să găsească un alt drum spre centru.

— Bine, zise el. Pot să aud ghicitoarea?

Sfinxul se aşeză pe picioarele din spate, chiar în mijlocul cărării, şi recită: