J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Este gata, stăpâne.

— Acum! zise vocea rece.

Şobo desfăcu legătura de pe pământ, scoţând la iveală ce era în ea… Harry scoase un strigăt înăbuşit de materialul care îi bloca gura.

Era ca şi când Şobo ridicase o piatră şi scosese la iveală ceva urât, scârbos şi orb… Dar nu, era şi mai urât, de o mie de ori mai urât! Chestia pe care o cărase Şobo avea poziţia unui copil ghemuit, doar că Harry nu văzuse niciodată ceva care să semene mai puţin cu un copil. Era complet lipsit de păr şi acoperit de un fel de solzi. Era negru-roşiatic, întunecat, cu o înfăţişare sălbatică. Mâinile şi picioarele îi erau uscate şi mici, iar faţa — nici un copil în viaţă nu avusese vreodată o asemenea faţă — era plată, ca de şarpe, cu ochi roşii şi scânteietori.

Creatura părea aproape neajutorată. Îşi întinse mâinile uscăţive şi le puse în jurul gâtului lui Şobo, pentru ca acesta să îl ridice în picioare. Când făcu acest lucru, îi căzu gluga şi Harry văzu în lumina focului expresia de repulsie de pe chipul slăbit şi palid al lui Şobo, în timp ce căra creatura aceea respingătoare către ceaun. Pentru o clipă, Harry zări chipul malefic, plat, luminat de scânteile de pe suprafaţa licorii. Şi atunci, Şobo puse creatura în ceaun. Se auzi un şuierat şi creatura dispăru sub apă. Harry auzi cum corpul ei firav se lovi de fundul ceaunului cu o bufnitură uşoară.

„De s-ar îneca”, îşi zise Harry, iar acum cicatricea îl ardea insuportabil, „te rog, Doamne… lasă-l să se înece…”

Şobo începu să vorbească. Vocea îi tremura, părea extrem de speriat. Îşi ridică bagheta, îşi închise ochii şi i se auzi vocea în noapte:

— Os al tatălui, dat fără de ştiinţa sa, îţi vei învia fiul!

Suprafaţa mormântului de la picioarele lui Harry se crăpă. Îngrozit, Harry văzu cum la comanda lui Şobo se ridică o mână de praf care căzu încet în ceaun. Suprafaţa ca diamantul scoase un zgomot puternic şi şuieră, împrăştiind scântei în toate direcţiile, după care se făcu de un albastru intens, părând otrăvitoare.

Şobo începu să geamă. Scoase din buzunarul robei un pumnal lung din argint strălucitor şi foarte subţire. Vocea îi explodă în gemete îngrozite:

— Fibră… a servitorului… dată de… de bună voie… readu-ţi la viaţă… stăpânul!

Îşi întinse mâna dreaptă în faţă — mâna cu degetul lipsă. Apucă pumnalul strâns în mâna stângă şi îl ridică.

Harry îşi dădu seama ce făcuse Şobo abia la o clipă după ce se întâmplase… Îşi închise ochii cât de strâns putu, dar nu reuşi să alunge urletul care explodă în noapte, care îl pătrunse pe Harry până în măduva oaselor, de parcă ar fi fost şi el străpuns cu pumnalul.

Auzi ceva căzând pe jos, auzi gemetele speriate ale lui Şobo, iar apoi un sunet ca şi când ar fi fost aruncat ceva în ceaun. Harry nu avea cum să vadă, dar licoarea se făcuse de un roşu aprins, cu lumina aruncând sclipiri printre pleoapele închise ale lui Harry…

Şobo striga şi gemea în agonie. Abia când simţi pe faţă respiraţia lui grea şi speriată, Harry îşi dădu seama că aceasta era chiar în faţa lui.

— S-Sângele duşmanului… luat cu forţa… îl va… reînvia pe adversar…

Harry nu putea să facă nici o mişcare, era mult prea strâns legat… Smucindu-se fără speranţă în funiile care îl înlănţuiau, văzu pumnalul argintiu şi strălucitor tremurând în mâna care îi rămăsese lui Şobo. Simţi cum vârful îi înţeapă braţul drept şi cum sângele i se revarsă pe mâneca robei sfâşiate. Şobo, încă gemând de durere, scoase repede din buzunar o fiolă şi o puse sub tăietura lui Harry, ca să se scurgă câteva picături de sânge în ea.

Se duse înapoi la ceaun şi turnă sângele lui Harry înăuntru. Lichidul se făcu instantaneu de un alb orbitor. Terminându-şi treaba, Şobo căzu în genunchi lângă ceaun, apoi se lăsă pe o parte şi rămase întins pe jos, oblojindu-şi ciotul care îi rămăsese din mână, gemând şi plângând.

Ceaunul clocotea, trimiţând scântei ca nişte diamante în toate direcţiile. Lumina era atât de puternică, încât tot ce era în jur părea negru. Nu se întâmplă nimic…

„Oare s-a înecat?”, se întrebă Harry. „Sau o fi eşuat…”

Şi atunci, scânteile din ceaun se stinseră brusc. În locul acestora ieşiră nişte nori denşi şi albi de abur, cufundând în ceaţă tot ce era în faţa lui Harry, astfel încât nu putu să îl mai vadă pe Şobo, pe Cedric şi, în general, nimic altceva în afară de abur… „A eşuat”, îşi zise iar Harry… „S-a înecat… te rog… te rog, fă să fi murit…”

Dar atunci, prin ceaţa din faţa lui, cu un fior de teroare, văzu silueta unui bărbat înalt şi foarte slab…

— Îmbracă-mă, zise vocea rece de după abur şi Şobo, gemând, plângând şi ţinându-şi încă mâna mutilată strâns la piept, se grăbi să ridice roba neagră de pe jos şi, numai cu o mână, o puse în jurul stăpânului său.

Omul slab ieşi din ceaun, uitându-se la Harry… Iar aceasta privi chipul care îi bântuise coşmarurile de trei ani de zile. Mai alb ca un craniu, cu ochi roşii, mari şi răi şi cu un nas la fel de plat ca al unui şarpe, cu fante în loc de nări…

Lordul Întunericului renăscuse!

Cap-de-Mort îşi desprinse privirile de pe Harry şi începu să îşi examineze propriul corp. Mâinile îi erau ca nişte păianjeni mari, albicioşi. Cu degetele lungi şi albe, îşi mângâie pieptul, braţele, faţa. Ochii roşii, cu pupile verticale, ca ale unei pisici, scânteiară şi mai tare în întuneric. Îşi ridică mâinile şi îşi îndoi degetele, cu o expresie încântată şi triumfătoare. Nici nu se uită la Şobo, care zăcea zbătându-se şi sângerând pe jos, şi nici la şarpele enorm, care apăruse iar şi îi dădea din nou ocol lui Harry, şuierând. Cap-de-Mort îşi băgă o mână cu degete anormal de lungi într-un buzunar încăpător şi scoase o baghetă. O mângâie şi pe ea uşor, apoi o ridică, o îndreptă către Şobo, care fu ridicat de pe jos şi aruncat pe lespedea de care era legat Harry. Şobo căzu lângă ea şi zăcu acolo, ghemuit şi gemând. Cap-de-Mort îşi aţinti ochii asupra lui Harry, scoţând un râs ascuţit, rece, nepământean.

Roba lui Şobo era plină de sânge, dat fiind că îşi învelise în ea mâna tăiată.

— Stăpâne, gemu el, stăpâne… mi-aţi promis… mi-aţi promis…

— Întinde-ţi mâna, zise Cap-de-Mort, fără nici o nuanţă în glas.

— Ah, stăpâne… îţi mulţumesc, stăpâne…

Întinse ciotul care sângera, dar Cap-de-Mort râse iar.

— Celălalt braţ, Şobo!

— Stăpâne, te rog… te rog…

Cap-de-Mort se aplecă şi apucă braţul stâng al lui Şobo. Îi ridică mâneca robei până peste cot şi Harry văzu ceva pe piele, ceva ca un tatuaj roşu-aprins — un craniu, cu un şarpe care îi ieşea din gură — aceeaşi imagine care apăruse pe cer la Cupa Mondială de Vâjthaţ: Semnul Întunecat. Cap-de-Mort îl examină cu atenţie, ignorând gemetele necontrolate ale lui Şobo.

— M-am întors, zise el încet, probabil că au observat toţi… Şi acum, vom vedea… acum vom şti…

Îşi puse arătătorul alb şi lung pe semnul de pe braţul lui Şobo.

Cicatricea de pe fruntea lui Harry îl arse iar şi Şobo scoase un nou urlet: Cap-de-Mort îşi desprinse degetul de pe semnul tatuat pe braţul lui Şobo, iar Harry văzu că acesta se făcuse negru ca cerneala.

Cu o expresie de satisfacţie crudă pe chip, Cap-de-Mort se ridică, îşi dădu capul pe spate şi se uită în jurul cimitirului.