J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Câţi vor fi destul de curajoşi să se întoarcă în clipa când mă vor simţi? şopti el, cu ochii roşii aţintiţi la stele. Şi câţi vor fi atât de nesăbuiţi încât să nu vină?

Începu să se plimbe în faţa lui Harry şi a lui Şobo, cu ochii continuând să cerceteze amănunţit cimitirul în tot acest timp. Cam după un minut, se uită iar la Harry, cu un zâmbet crud pe chipul său ca de şarpe.

— Harry Potter, stai pe rămăşiţele răposatului meu tată, şuieră el uşor. Un Încuiat şi un prost… ca şi mama ta. Dar amândoi au fost folositori în felul lor, nu? Mama ta a murit ca să te apere când erai copil… Şi eu mi-am omorât tatăl, şi uite cât mi-a fost de folos, aşa mort cum e…

Cap-de-Mort râse iar. Se plimbă în sus şi în jos, uitându-se în jur în timp ce mergea, iar şarpele continuă să dea ocol prin iarbă.

— Vezi casa aceea de pe deal, Potter? Tatăl meu a locuit acolo. Mama mea, o vrăjitoare care a trăit în acest sat, s-a îndrăgostit de el. Dar a părăsit-o când i-a spus ce era… Tatălui meu nu-i plăcea magia… A părăsit-o şi s-a întors la părinţii lui Încuiaţi, înainte să mă nasc, Potter, iar ea a murit la naştere, lăsându-mă să cresc într-un orfelinat al Încuiaţilor… Dar am jurat că îl voi găsi… Şi m-am răzbunat pe imbecilul care mi-a dat numele lui… Tomas Dorlent Cruplud…

Continuă să se plimbe, cu ochii roşii fixându-se când pe un mormânt, când pe altul.

— Auzi, eu şi amintirile de familie, zise el încet. Vai de mine, devin chiar sentimental… Dar, uite, Harry! Adevărata mea familie se întoarce…

Se auziră deodată mai multe pelerine foşnind. Printre morminte, din spatele tisei, din fiecare colţ, Apăreau vrăjitori. Toţi purtau glugi şi erau mascaţi. Şi unul câte unul se apropiară… Încet, cu precauţie, de parcă nu le-ar fi venit să creadă. Cap-de-Mort rămase tăcut, aşteptându-i. Apoi unul dintre Devoratorii Morţii căzu în genunchi, se târî către Cap-de-Mort şi îi sărută poala robei negre.

— Stăpâne… stăpâne, murmură el.

Devoratorii Morţii din spatele lui făcură la fel, fiecare dintre ei apropiindu-se de Cap-de-Mort în genunchi şi sărutându-i poalele robei, înainte de a se da înapoi şi de a intra într-un cerc tăcut, în jurul mormântului lui Tomas Cruplud, al lui Harry, al lui Cap-de-Mort şi al mormanului care plângea şi se zvârcolea — Şobo. Lăsară locuri libere, de parcă ar fi presupus că or să mai vină şi alţii. Dar Cap-de-Mort nu părea să se aştepte să sosească şi alte persoane. Se uită în jur la chipurile ascunse sub glugi şi, deşi nu era vânt, părea să se audă un vâjâit în interiorul cercului, ca şi cum ar fi tremurat.

— Bine aţi venit, Devoratori ai Morţii, zise Cap-de-Mort încet. Treisprezece ani… Au trecut treisprezece ani de când nu ne-am mai văzut. Şi totuşi, mi-aţi răspuns la chemare de parcă ar fi fost ieri… Asta înseamnă că încă suntem uniţi sub Semnul Întunecat! Sau nu?

Îşi dădu capul oribil pe spate şi adulmecă, cu nările lărgindu-i-se şi devenind acum două despicături.

— Adulmec vinovăţia, zise el. Pluteşte un miros de vinovăţie în aer.

Un al doilea tremur trecu în jurul cercului, de parcă fiecare membru al lui ar fi dorit, dar nu îndrăznea, să se tragă înapoi.

— Vă văd pe toţi, întregi şi sănătoşi, cu puterile intacte… Ce Apariţii prompte! Mă întreb de ce nu a venit acest grup de vrăjitori în ajutorul stăpânului lor, căruia i-a jurat loialitate eternă?

Nimeni nu zise nimic. Nimeni nu se mişcă, în afară de Şobo, care era încă pe jos, plângând peste mâna sa sângerândă.

— Şi tot eu îmi răspund, şopti Cap-de-Mort, trebuie să fi crezut că am fost înfrânt, trebuie să mă fi crezut mort. S-au întors printre duşmanii mei şi au pretins că erau nevinovaţi inconştienţi şi vrăjiţi… de mine… Şi atunci iar mă întreb… Oare cum au putut să creadă că nu voi renaşte? Ei, care ştiau ce am făcut cu mult timp în urmă ca să mă păzesc de moarte? Ei, care văzuseră dovezi ale puterii mele imense, în vremurile când eram mai puternic decât orice alt vrăjitor în viaţă? Şi tot eu îmi răspund… Poate au crezut că exista o putere şi mai mare, una care putea să-l distrugă chiar şi pe Lordul Întunericului… Poate că acum slujesc pe altcineva… Poate pe acel erou al oamenilor de rând, al celor cu Sânge-Mâl şi al Încuiaţilor… Pe Albus Dumbledore…

La auzul numelui lui Dumbledore, membrii cercului se agitară şi unii murmurară, dezaprobând din capete.

Cap-de-Mort îi ignoră.

— Este o mare dezamăgire pentru mine… mărturisesc că sunt foarte decepţionat…

Unul dintre vrăjitori se aruncă brusc în faţă, rupând cercul. Tremurând din cap până-n picioare, se prăbuşi la picioarele lui Cap-de-Mort.

— Stăpâne! strigă el. Stăpâne, iartă-mă! Iartă-ne pe toţi!

Cap-de-Mort începu să râdă şi îşi ridică bagheta.

— Crucio!

Devoratorul Morţii, care se aruncase la pământ, se zbătu şi urlă. Harry nu avu nici o îndoială că sunetul ajunsese până la casele din jur… „De-ar veni poliţia”, îşi zise el disperat… „Oricine… orice…”

Cap-de-Mort îşi ridică bagheta. Devoratorul Morţii, atins de Blestemul Crucio, continua să zacă pe spate, gemând încontinuu.

— Ridică-te, Avery, zise Cap-de-Mort încet. Ridică-te. Îmi ceri iertare? Eu nu iert. Eu nu uit. Treisprezece ani nesfârşiţi… Vreau să fiu răsplătit pentru acei treisprezece ani pierduţi, înainte să vă iert. Şobo şi-a plătit deja o parte din datorie, nu-i aşa, Şobo?

Se uită la Şobo, care continua să plângă.

— Te-ai întors la mine nu din loialitate, ci de frică! Te-ai temut de vechii tăi prieteni. Meriţi această durere, Şobo. Ştii, nu?

— Da, stăpâne, gemu Şobo, te rog, stăpâne… te rog…

— Totuşi, m-ai ajutat să-mi recapăt corpul, zise Cap-de-Mort rece, privindu-l pe Şobo cum plângea la picioarele lui. Aşa inutil şi trădător cum eşti, m-ai ajutat… şi Lordul Cap-de-Mort îi răsplăteşte pe cei care îl ajută…

Cap-de-Mort îşi ridică iar bagheta şi o roti în aer. Din baghetă ţâşni un fel de lichid argintiu şi strălucitor. La început amorf, el se zvârcoli un pic şi apoi luă forma unei mâini strălucitoare, scânteind în lumina lunii, care zbură şi se fixă în încheietura însângerată a lui Şobo.

Şobo se opri brusc din plâns. Respiră greu şi neregulat, îşi ridică capul şi se uită, nevenindu-i să creadă, la mâna argintie, care era acum ataşată de braţul său, de parcă ar fi purtat o mănuşă aparte. Îndoi degetele strălucitoare, apoi, tremurând, luă o rămurică de pe pământ şi o strivi în palmă.

— Stăpâne, şopti el. Stăpâne… este superbă… mulţumesc… mulţumesc…

Se târî în genunchi şi sărută poalele robei lui Cap-de-Mort.

— Fie ca loialitatea ta să rămână neclintită de acum înainte, Şobo, zise Cap-de-Mort.

— Da, stăpâne… niciodată, stăpâne…

Şobo se ridică şi îşi ocupă locul în cerc, uitându-se la noua sa mână puternică, cu chipul încă plin de lacrimi. Cap-de-Mort se apropie acum de omul din dreapta lui Şobo.

— Lucius, prietenul meu viclean, şopti el, oprindu-se în faţa lui. Mi s-a spus că nu ai renunţat la vechile metode, deşi pentru restul lumii eşti un personaj respectabil. Să înţeleg că încă eşti pregătit să-i torturezi pe Încuiaţi? Şi totuşi, nu ai încercat niciodată să mă găseşti, Lucius… Însă isprăvile tale de la Cupa Mondială de Vâjthaţ au fost amuzante… Dar oare energia ta nu ar fi fost mai bine canalizată, dacă te-ai fi străduit să îţi găseşti stăpânul şi să îl ajuţi?