J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Servitorul meu a murit când i-am părăsit corpul şi am rămas slăbit cum nu mai fusesem până atunci, continuă Cap-de-Mort. M-am întors în ascunzătoarea mea îndepărtată şi nu mi-e ruşine să spun că atunci m-am temut că nu îmi voi mai recăpăta puterile niciodată… Da, probabil că acela a fost momentul meu cel mai sumbru… Nu puteam să sper că mi se va mai trimite un vrăjitor căruia să îi posed corpul… Renunţasem la orice speranţă că îi mai păsa vreunui Devorator al Morţii ce se întâmplase cu mine…

Unul sau doi dintre vrăjitorii mascaţi din cerc se foiră neliniştiţi, dar Cap-de-Mort nu zise nimic.

— Şi atunci, acum aproape un an, când aproape că abandonasem orice speranţă, s-a întâmplat, în sfârşit! S-a întors unul dintre servitorii mei: Şobo, aici de faţă, care îşi înscenase propria moarte ca să scape de închisoare, fusese alungat de cei pe care odată îi considerase prieteni şi s-a hotărât să se întoarcă la stăpânul său. M-a căutat în ţara unde s-a zvonit că mă ascundeam… Ajutat, desigur, de şobolanii pe care i-a întâlnit pe drum. Şobo are o afinitate deosebită pentru şobolani, nu-i aşa, Şobo? Prietenii lui murdari i-au spus că exista un loc în inima unei păduri din Albania, pe care îl evitau chiar şi ei, unde animalele mici îşi găsiseră moartea din cauza unei umbre întunecate care punea stăpânire pe ele… Însă călătoria sa înapoi la mine nu a fost uşoară, nu, Şobo? Căci, fiindu-i foame într-o noapte, la marginea pădurii unde spera să mă găsească, s-a oprit prosteşte la un han ca să mănânce ceva… Şi cu cine credeţi că s-a întâlnit acolo? Chiar cu Bertha Jorkins, o vrăjitoare de la Ministerul Magiei! Dar, ca să vedeţi şi voi cum îl favorizează soarta pe Lordul Cap-de-Mort…

Acela ar fi putut fi sfârşitul lui Şobo şi al ultimei mele speranţe de regenerare. Dar Şobo — dând dovadă de o prezenţă de spirit de care nu l-aş fi crezut niciodată în stare — a convins-o pe Bertha Jorkins să meargă cu el la o plimbare nocturnă. A pus stăpânire pe mintea ei şi a adus-o la mine. Şi Bertha Jorkins, care ar fi putut să strice totul, s-a dovedit a fi un cadou deosebit de preţios, pentru că — numai cu un mic efort de convingere — a devenit o adevărată mină de informaţii. Mi-a spus că Turnirul celor trei vrăjitori urma să aibă loc la Hogwarts anul acesta. Mi-a spus că ştia un Devorator al Morţii care ar fi fost mai mult decât dornic să mă ajute, dacă îl contactam. Mi-a spus multe lucruri… Dar metodele pe care le-am folosit ca să îi aplic Vraja de Memorie au fost puternice, iar după ce am extras toate informaţiile folositoare, şi mintea, şi corpul ei au fost alterate pentru totdeauna, în mod ireparabil. Îşi servise scopul. Şi, fiindcă nu puteam s-o posed, m-am descotorosit de ea!

Cap-de-Mort zâmbi îngrozitor, cu ochii săi roşii, total lipsiţi de milă, pierduţi în gol.

— Corpul lui Şobo era, desigur, nepotrivit pentru a fi posedat, având în vedere că toţi îl credeau mort şi ar fi atras prea multă atenţie. Însă era servitorul de care aveam nevoie şi, deşi este un vrăjitor slab, Şobo a fost în stare să urmeze instrucţiunile mele, care aveau să mă aducă într-o stare rudimentară, fragilă, dar a mea, un corp pe care puteam să-l folosesc, în timp ce aşteptam ingredientele esenţiale pentru adevărata mea renaştere… O vrajă sau două inventate de mine… puţin ajutor de la dragul meu Nagini — ochii roşii ai lui Cap-de-Mort se aţintiră asupra şarpelui care dădea ocol neîncetat — o licoare compusă din sânge de unicorn şi veninul de şarpe de la Nagini… şi am ajuns la o formă aproape umană… Eram acum destul de puternic pentru a călători. Nu mai aveam nici o speranţă să fur Piatra Filozofală, căci îmi închipuiam că Dumbledore o distrusese, dar eram dornic să îmbrăţişez iar viaţa de muritor, înainte de a umbla după nemurire. Am ţintit mai jos… Aveam să mă mulţumesc cu corpul meu de dinainte şi cu vechile mele puteri. Ştiam că, pentru a obţine asta — licoarea care m-a înviat în această noapte este o parte veche, aproape uitată, de Magie Neagră — aveam nevoie de trei ingrediente importante. Ei bine, unul dintre ele era deja la îndemână, nu-i aşa, Şobo? Fibra dată de servitorul meu… Osul tatălui meu însemna că trebuia să vin aici unde era înmormântat. Dar sângele unui duşman… Şobo ar fi vrut să folosesc sângele oricărui alt vrăjitor, nu, Şobo? Orice vrăjitor care mă ura — şi mulţi dintre ei încă o fac — dar ştiam pe care anume trebuia să-l folosesc, dacă doream să renasc mai puternic decât fusesem când am decăzut: sângele lui Harry Potter! Vroiam sângele celui care îmi luase puterile acum treisprezece ani, pentru ca protecţia pe care i-o dăduse mama lui să ajungă şi în venele mele… Dar cum să pun mâna pe Harry Potter? Pentru că a fost mai protejat decât bănuieşte, protejat în moduri gândite de Dumbledore cu mult timp în urmă, când viitorul băiatului a devenit responsabilitatea sa. Dumbledore a folosit o incantaţie străveche, pentru a asigura protecţia băiatului atâta timp cât va fi în grija rudelor sale şi a sa. Nici măcar eu nu-l puteam atinge acolo… Dar, desigur, mai era Cupa Mondială de Vâjthaţ… M-am gândit că protecţia sa ar putea fi mai slabă acolo, departe de Dumbledore şi de rudele sale, dar încă nu eram destul de puternic ca să-l răpesc din mijlocul unei gloate de vrăjitori ai Ministerului. Apoi, băiatul urma să se întoarcă la Hogwarts, unde era iar sub nasul coroiat al lui Dumbledore de dimineaţa până seara. Atunci, cum aş fi putut să-l iau? Ei bine, folosind informaţiile Berthei Jorkins, desigur. Urma să mă servesc de fidelul meu Devorator al Morţii de la Hogwarts, pentru a mă asigura că numele băiatului va ajunge în Pocalul de Foc. Mi-am folosit în continuare credinciosul Devorator al Morţii ca să mă asigur că băiatul va câştiga turnirul — că va atinge primul Cupa Turnirului — cupa pe care Devoratorul Morţii o transformase într-un Portal, care îl putea aduce uşor aici, departe de ajutorul şi protecţia lui Dumbledore, şi direct în braţele mele deschise. Şi iată-l… Băiatul despre care aţi crezut cu toţii că a fost sfârşitul meu…

Cap-de-Mort înaintă încet şi se întoarse cu faţa către Harry. Îşi ridică bagheta.

— Crucio!

O durere cumplită, cum Harry nu mai trăise niciodată. Îi ardeau oasele, capul părea să i se despice pe linia cicatricei, iar ochii i se învârteau în cap. Vroia să se termine totul deodată… să îşi piardă cunoştinţa… să moară…

Apoi durerea dispăru. Atârna în sforile care îl legau de piatra funerară a tatălui lui Cap-de-Mort, uitându-se în ochii aceia de un roşu aprins ca printr-un fel de ceaţă. Noaptea răsuna de râsetele Devoratorilor Morţii.

— Ştiţi, mă gândesc cât de nesăbuit am fost să presupun că acest băiat va ajunge vreodată să fie mai puternic decât mine, zise Cap-de-Mort. Dar vreau să vă fie foarte clar. Harry Potter a scăpat pentru că a avut noroc. Şi o voi dovedi omorându-l aici şi acum, în faţa voastră, când nu mai poate să-l ajute Dumbledore şi când nu mai are o mamă care să moară pentru el. Îi voi acorda această şansă. Va avea voie să lupte şi veţi şti clar care dintre noi este mai puternic. Încă puţin, Nagini, şopti el şi şarpele dispăru prin iarbă, până spre locul unde stăteau şi se uitau Devoratorii Morţii.

— Acum, dezleagă-l, Şobo, şi dă-i bagheta înapoi.

Şobo se apropie de Harry, care încercă repede să se fixeze pe picioare cum putea mai bine, pentru a le face să îi susţină greutatea, înainte ca sforile să fie dezlegate. Şobo îşi ridică noua mână de argint, îi scoase lui Harry căluşul şi dintr-o mişcare îi tăie şi sforile care îl legau de piatra funerară.