J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— ACUM! strigă Harry.

Oricum, nu credea că mai era în stare să ţină bagheta nici o secundă în plus. Îşi ridică bagheta cu o smucitură puternică şi firul aurit se rupse. Colivia de lumină se făcu nevăzută, cântecul păsării Phoenix încetă, dar umbrele victimelor lui Cap-de-Mort nu dispărură… Se apropiau de el, apărându-l pe Harry de privirile lui…

Şi Harry fugi ca niciodată în viaţa lui, dând la o parte doi Devoratori ai Morţii, care îl priveau uluiţi când trecu pe lângă ei. Merse în zigzag, în spatele pietrelor funerare care îl fereau de blesteme, fugind către cadavrul lui Cedric, nemaifiind conştient de durerea din picior, întreaga fiinţă concentrându-i-se numai asupra a ceea ce trebuia să facă…

— Împietriţi-l! îl auzi strigând pe Cap-de-Mort.

La trei metri depărtare de Cedric, Harry se aruncă în spatele unui înger de marmură, ca să evite jeturile de lumină, şi văzu cum explodează vârful aripii îngerului când o loviră vrăjile. Strângând şi mai tare bagheta, ieşi rapid din spatele îngerului…

— Impedimenta! strigă el, îndreptându-şi bagheta peste umăr către Devoratorii Morţii care fugeau spre el.

După urletul strident, fu convins că-l oprise măcar pe unul dintre ei, dar nu avu timp să se uite înapoi… Sări peste Cupă şi se aruncă la pământ când auzi alte raze ţâşnind din baghete în urma sa. Mai multe jeturi de lumină îi zburară peste cap când se aruncă la pământ, întinzând mâna ca să-i apuce braţul lui Cedric…

— La o parte! Îl omor eu! Este al meu! strigă Cap-de-Mort.

Harry îl apucă strâns pe Cedric de încheietură. Îl mai despărţea doar o piatră funerară de Cap-de-Mort, dar Cedric era prea greu că să îl poată căra repede şi nu putea ajunge la Cupă…

Ochii lui Cap-de-Mort ardeau în întuneric. Harry observă cum îi apăruse un zâmbet pe chip şi îl văzu cum îşi ridică bagheta.

— Accio! strigă Harry, îndreptându-şi bagheta către Cupa Turnirului celor trei vrăjitori.

Cupa zbură în aer şi veni la el. Harry o prinse de mâner…

Auzi urletul de furie al lui Cap-de-Mort, exact în momentul în care simţi smucitura din spatele buricului, ceea ce însemna că Portalul funcţionase… Gonea acum într-un vârtej de vânt şi culoare, cu Cedric alături… Se întorceau la Hogwarts…

Harry simţi cum se izbeşte de pământ. Stătea cu faţa în iarbă, mirosul ei inundându-i nările. Cât îl transportase Portalul, ţinuse ochii închişi şi rămase la fel şi în continuare. Nu se mişcă. Parcă nu mai avea nici respiraţie… Capul i se învârtea atât de tare, încât pământul de sub el parcă se clătina, ca puntea unei corăbii. Pentru a se menţine pe loc, strânse şi mai tare cele două lucruri de care încă îşi avea încleştate mâinile: mânerul neted şi rece al Cupei şi corpul lui Cedric. Era convins că ar fi alunecat în întunericul care îi împresura creierul, dacă ar fi dat drumul uneia dintre ele. Şocul şi extenuarea îl făcură să rămână întins la pământ, respirând mirosul ierbii, aşteptând… Aşteptând ca cineva să facă ceva… să se întâmple ceva… Şi în tot acest timp, cicatricea de pe frunte îl ardea uşor…

Un vuiet de zgomote îl asurzi şi îl nedumeri în acelaşi timp… Se auzeau voci pretutindeni, paşi, ţipete… Rămase unde era, concentrându-se să nu audă zgomotele, de parcă ar fi aşteptat să se trezească dintr-un coşmar…

Apoi nişte mâini îl apucară de umeri şi îl întoarseră pe spate.

— Harry! Harry!

Deschise ochii.

Se uita la cerul înstelat şi Albus Dumbledore era aplecat deasupra lui. Umbrele întunecate ale mulţimii din jurul lor se apropiau. Harry le simţi paşii răsunând în pământul de sub capul lui.

Portalul îl adusese la marginea labirintului. Vedea tribunele ridicându-se în jurul lui, umbrele oamenilor care se mişcau în ele, stelele de deasupra.

Harry dădu drumul Cupei, dar îl strânse pe Cedric şi mai tare. Îşi ridică mâna liberă şi îl apucă pe Dumbledore de încheietură, în timp ce chipul acestuia se pierdea din când în când în ceaţă.

— S-a întors, şopti Harry. S-a întors! Cap-de-Mort…

— Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat?

Cornelius Fudge apăru cu capul în jos pe deasupra lui Harry. Chipul îi era livid, îngrozit.

— Dumnezeule! Diggory! şopti el. Dumbledore… E mort!

Cuvintele fură repetate din om în om… Se auziră urlete îngrozite în noapte:

— A murit!

— A murit! Cedric Diggory!

— A murit!

— Harry, dă-i drumul, spuse vocea lui Fudge, iar Harry simţi nişte degete care încercau să-l despartă de corpul inert al lui Cedric, dar nu îi dădu drumul.

Apoi se apropie chipul lui Dumbledore, pe care îl vedea încă neclar, ca prin ceaţă.

— Harry, nu-l mai poţi ajuta acum. S-a terminat. Dă-i drumul…

— A vrut să-l aduc înapoi, murmură Harry… A vrut să-l aduc înapoi la părinţii lui…

— Da, Harry… Dar acum dă-i drumul…

Dumbledore se aplecă şi, cu o forţă extraordinară pentru un bărbat atât de bătrân şi de slab, îl ridică pe Harry de jos şi îl puse pe picioare. Harry se clătină. Îl durea capul. Piciorul rănit nu mai putea să-i susţină greutatea. Mulţimea se îmbulzi în jurul lor, luptându-se să fie cât mai aproape, sufocându-l…

— Ce s-a întâmplat?

— Ce are?

— Diggory e mort!

— Trebuie dus în aripa spitalului! spunea Fudge mulţimii. Este bolnav, este rănit… Dumbledore, părinţii lui Diggory sunt aici, sunt în tribună…

— Îl duc eu pe Harry, Dumbledore, îl duc eu…

— Nu, aş prefera să…

— Dumbledore, Amos Diggory fuge spre noi… vine aici… Nu crezi că ar trebui să-i spunem… înainte să-l vadă?

— Harry, stai aici…

Fetele ţipau, plângeau în hohote… Peisajul tremura straniu în faţa ochilor lui Harry…

— E în ordine, fiule, eşti cu mine… Haide… Te duc la spital…

— Dumbledore a zis să stau aici, zise Harry cu greu.

Îl durea cicatricea, încât se simţea de parcă avea să vomite în curând… Vederea i se înceţoşase mai rău ca niciodată.

— Trebuie să te întinzi… Haide…

Cineva, mai mare şi mai puternic ca el, îl trăgea şi îl căra pe Harry printre oamenii înspăimântaţi. Harry îi auzi ţipând, urlând şi strigând, în timp ce omul care îl trăgea după el croise o cărare prin mulţime, ducându-l înapoi la castel. Traversară pajiştea, trecură de lac şi de corabia celor de la Durmstrang. Harry nu auzi decât respiraţia grea a omului care îl purta cu el.

— Ce s-a întâmplat, Harry? îl întrebă omul în cele din urmă, în timp ce îl ridica pe scările de piatră.

BONG! BONG! BONG! Era Ochi-Nebun Moody.

— Cupa a fost un Portal, zise Harry, când traversară holul de la intrare. Ne-a dus pe mine şi pe Cedric într-un cimitir… şi Cap-de-Mort era acolo… Lordul Întunericului…

BONG! BONG! BONG! Urcau scara de marmură…

— Lordul Întunericului era acolo? Ce s-a întâmplat după aia?

— L-au omorât pe Cedric… L-au omorât pe Cedric…

— Şi apoi?

BONG! BONG! BONG! De-a lungul unui coridor…

— A făcut o poţiune… şi-a recăpătat corpul… S-a întors… Au venit Devoratorii Morţii… Şi ne-am duelat…

— Te-ai duelat cu Lordul Întunericului?

— Am scăpat… bagheta mea… a făcut ceva ciudat… i-am văzut pe mama şi pe tata… au ieşit din bagheta lui…

— Aici, Harry… Aici… Aşază-te… O să îţi revii imediat… Bea asta…