J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Harry avea un an în noaptea când Cap-de-Mort, cel mai puternic vrăjitor al Întunericului din tot secolul, care tot acumulase putere în ultimii unsprezece ani, venise la ei acasă şi îi omorâse părinţii. Cap-de-Mort îndreptase apoi bagheta către Harry; rostise blestemul cu care omorâse mulţi vrăjitori şi vrăjitoare în cursul ascensiunii sale, dar, oricât de incredibil ar părea, nu funcţionase! În loc să omoare băieţelul, blestemul se întorsese asupra lui Cap-de-Mort. Harry supravieţuise, rămânând doar cu cicatricea în formă de fulger pe frunte, iar Cap-de-Mort fusese redus la ceva care abia mai trăia. Cu puterile secate, aproape mort, vrăjitorul fugise. Teroarea în care trăise de atâta timp comunitatea secretă de vrăjitori şi vrăjitoare luase sfârşit. Adepţii lui Cap-de-Mort se împrăştiaseră care încotro, iar Harry Potter devenise celebru.

Descoperise că era vrăjitor când împlinise unsprezece ani. Fusese un şoc destul de mare pentru Harry, însă faptul că a aflat că toată lumea de pe ascunsul tărâm al magiei îi ştia numele a fost şi mai tulburător. Ajuns la Hogwarts, Harry observase cum toţi întorceau capetele ca să îl privească şi auzise şoaptele lor de admiraţie. Acum se obişnuise însă. La sfârşitul acestei veri începea cel de-al patrulea an la Hog-

warts, iar Harry număra cu nerăbdare câte zile mai erau până când avea să se întoarcă la castel.

Mai rămăseseră însă două săptămâni întregi până la reînceperea şcolii. Privi din nou deznădăjduit în jurul său, iar ochii i se opriră pe cele două felicitări pe care i le trimiseseră prietenii săi cei mai buni, la sfârşitul lui iulie. Ce-ar fi dacă le-ar scrie şi le-ar spune că l-a durut cicatricea?

Dintr-o dată, auzi în minte vocea Hermionei Granger, ascuţită şi cuprinsă de panică: „Te-a durut cicatricea? Harry, asta este ceva foarte important… Scrie-i profesorului Dumbledore! Iar eu mă duc să caut în Cele mai des întâlnite afecţiuni şi dureri magice, poate găsesc ceva despre dureri de cicatrice, făcute de un blestem…”

Da, acesta ar fi fost sfatul Hermionei: să se ducă imediat la Director, iar între timp să consulte o carte! Harry privi pe fereastră cerul întunecat, negru-albăstrui. Se îndoia că acum i-ar putea fi de ajutor vreo carte… Din câte ştia, el era singura persoană care supravieţuise unui blestem ca acela al lui Cap-de-Mort… Ţinând cont de acest fapt, era foarte puţin probabil să găsească simptomele sale menţionate în Cele mai des întâlnite afecţiuni şi dureri magice. Cât despre discuţia cu profesorul Dumbledore, Harry habar nu avea unde îşi petrecea acesta vacanţele de vară. Se distră puţin în sinea lui, imaginându-şi-l pe Dumbledore, cu barba lui lungă şi argintie, cu robele sale de vrăjitor şi pălăria ascuţită, stând pe o plajă, pe undeva, şi ungându-se cu cremă împotriva soarelui pe nasul lung şi coroiat. Totuşi, oriunde s-ar fi aflat Dumbledore, Harry era sigur că Hedwig l-ar fi putut găsi. Bufniţa lui Harry reuşise să ducă întotdeauna scrisorile la destinaţie, chiar şi fără adresă. Însă ce să-i scrie?

„Dragă domnule profesor Dumbledore, mă scuzaţi că vă deranjez, dar azi-dimineaţă m-a durut cicatricea. Al dumneavoastră, Harry Potter.”

Chiar şi în mintea lui, aceste cuvinte sunau stupid. Penibil!

Aşa că încercă să-şi imagineze reacţia celuilalt bun prie-

ten al său, Ron Weasley, şi instantaneu îi apăru în minte chipul pistruiat şi nasul lung al lui Ron, dezorientat complet. „Te-a durut cicatricea? Dar nu se poate… nu are cum să fie Ştii-Tu-Cine aproape de tine, nu? Adică… ai şti, nu? Ar încerca să-ţi vină iar de hac, nu? Nu ştiu, Harry, poate că e normal să doară din când în când cicatricele obţinute în urma blestemelor… O să îl întreb pe tata…”

Domnul Weasley era un vrăjitor de renume, care lucra la „Oficiul de folosire nepermisă a magiei”, însă nu prea avea experienţă în materie de blesteme, cel puţin din câte ştia Harry. În orice caz, lui Harry nu îi surâdea ideea ca toţi membrii familiei Weasley să afle că el, Harry, o luase razna din cauza câtorva clipe de durere. Doamna Weasley s-ar agita mult mai mult decât Hermione, iar Fred şi George, fraţii lui Ron, gemenii care aveau acum şaisprezece ani, ar crede că Harry şi-a pierdut spiritul de aventură. Familia Weasley era preferata lui Harry. Spera să-l invite în curând să stea la ei (Ron spusese ceva despre Cupa Mondială de Vâjthaţ) şi nu i-ar fi convenit ca şederea la ei să fie punctată mereu de întrebări alarmate despre cicatricea lui.

Harry îşi apăsă fruntea cu pumnii. Ceea ce îşi dorea de fapt (şi aproape că îi era ruşine s-o recunoască faţă de el însuşi) era să aibă şi el pe cineva — un vrăjitor adult — căruia să-i poată cere sfatul fără să se simtă prost, aşa, ca unui părinte, care să ţină la el şi care să aibă experienţă în Magia Neagră…

Şi atunci găsi soluţia. Era atât de simplu şi atât de evident, încât nu îi venea să creadă că nu se gândise mai înainte: Sirius!

Harry sări din pat, traversă camera repede şi se aşeză la birou. Trase o bucată de pergament către el, îşi înmuie pana de uliu în cerneală şi scrise: „Dragă Sirius…”

Apoi făcu o pauză, gândindu-se cum să se exprime mai bine, încă minunându-se de faptul că nu se gândise la Sirius de la bun început. Ei, poate că nici nu era chiar atât de uimitor… Aflase că Sirius era naşul lui numai în urmă cu două luni.

Exista o explicaţie foarte simplă pentru absenţa lui Sirius din viaţa de până atunci a lui Harry… Sirius fusese închis la Azkaban, îngrozitoarea temniţă a vrăjitorilor, păzită straşnic de creaturi înfiorătoare, numite Dementori, nişte bestii oarbe, care absorbeau energia din sufletele prizonierilor. Aceştia veniseră să-l caute pe Sirius la Hogwarts, după ce reuşise să evadeze de la Azkaban. Sirius fusese închis degeaba. Era nevinovat de toate crimele pentru care fusese condamnat. Toate erau opera lui Peter Pettigrew, zis Şobo, adeptul lui Cap-de-Mort. Aproape toată lumea îl credea mort pe Pettigrew, ucis de Sirius Black. Dar Harry, Ron şi Hermione, care ştiau adevărul, reuşiseră în anul precedent să îl demaşte pe Şobo, deşi numai profesorul Dumbledore îi crezuse.

Timp de o oră — minunată oră! — Harry fusese convins că putea pleca în sfârşit de la familia Dursley, pentru că Sirius îi oferise un cămin, de îndată ce numele i-ar fi fost reabilitat. Însă pierduse această şansă, fiindcă Şobo reuşise să scape, înainte de a fi predat Ministerului Magiei, astfel că Sirius fusese nevoit să fugă iar, ca să scape cu viaţă. Harry îl ajutase să fugă, călare pe Buckbeak, Hipogriful lui Hagrid. Şi de atunci, Sirius era fugar. Harry se gândise toată vara la căminul pe care ar fi putut să-l aibă, dacă nu le-ar fi scăpat Şobo. Îi venise şi mai greu să se întoarcă la rudele lui, ştiind că fusese atât de aproape de a scăpa de ele pentru totdeauna.

Cu toate acestea, Sirius îl ajutase pe Harry, chiar dacă nu putea fi cu el. Datorită lui Sirius, Harry putea să-şi ţină acum în camera lui toate lucrurile de şcoală. Înainte, familia Dursley nu-i permisese acest lucru. Strădaniile rudelor lui Harry de a-l face cât mai nefericit fuseseră oarecum temperate de frica de puterile lui. Din această cauză, în fiecare vară, înainte de vara aceea, îi închideau cufărul de şcoală în nişa de sub scări.

Atitudinea lor se schimbase însă de când aflaseră că naşul lui Harry era un criminal periculos. (Harry uitase înadins să le spună că Sirius era nevinovat!)