J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Plesneală făcu deodată ceva foarte ciudat. Îşi apucă violent braţul stâng cu braţul drept, de parcă l-ar fi săgetat o durere bruscă.

Moody râse.

— Du-te înapoi la culcare, Plesneală…

— Nu ai dreptul să-mi spui tu ce să fac! şuieră Plesneală, dându-şi drumul la braţ, de parcă ar fi fost supărat pe el însuşi. Am voie să umblu prin şcoală după căderea nopţii, aşa cum ai voie şi tu!

— Atunci, umblă, zise Moody, dar vocea îi era ameninţătoare. Abia aştept să ne întâlnim pe un coridor întunecat… Apropo, ţi-a căzut ceva…

Îngrozit, Harry îl văzu pe Moody arătând către Harta Ştrengarilor, care era cu şase trepte mai jos. Când Plesneală şi Filch se întoarseră amândoi să se uite la ea, Harry renunţă la precauţii, îşi ridică mâinile de sub pelerină şi îi făcu semn disperat lui Moody ca să îi atragă atenţia, mimând cu buzele: „E a mea! A mea!”

Plesneală întinse mâna către hartă, cu o expresie extraordinară de satisfacţie pe chip, totul era cât se poate de clar…

— Accio pergament!

Harta zbură şi scăpă printre degetele întinse ale lui Plesneală, ajungând drept la Moody.

— M-am înşelat, zise Moody calm. E a mea! Probabil că mi-a căzut mai devreme…

Însă ochii negri ai lui Plesneală se plimbau de la oul din mâinile lui Filch la harta din mâna lui Moody şi Harry îşi dădu seama că punea totul cap la cap, cum numai Plesneală era în stare…

— Potter, zise el încet.

— Poftim? zise Moody calm, împăturind harta şi punând-o în buzunar.

— Potter! se răsti Plesneală şi întoarse capul, uitându-se chiar spre locul unde era Harry, de parcă ar fi putut să-l vadă dintr-o dată. Oul ăsta e al lui Potter! Bucata aia de pergament îi aparţine lui Potter. Am mai văzut-o, o recunosc! Potter e aici! Potter, în pelerina care îl face invizibil!

Plesneală îşi întinse mâinile înainte, ca orbii, şi începu să urce scările. Harry putu să jure că nările lui mari se dilataseră, încercând să-l adulmece… Paralizat de frică, se lăsă pe spate, încercând să evite degetele lui Plesneală, dar în orice clipă…

— Nu e nimic acolo, Plesneală! răcni Moody. Dar voi fi fericit să-i spun directorului cât de repede te-ai gândit la Harry Potter!

— Adică? se răsti Plesneală, întorcându-se iar ca să se uite la Moody, cu mâinile tot întinse, la câţiva centimetri de Harry.

— Adică Dumbledore este foarte interesat să afle cine are ceva cu băiatul! zise Moody, apropiindu-se de capătul scărilor. Ca şi mine, Plesneală… Foarte interesat, într-adevăr…

Lumina torţelor căzu pe chipul brăzdat al lui Moody, astfel încât cicatricele şi bucata de nas lipsă păreau mai adânci şi mai sumbre ca niciodată.

Plesneală se uita la Moody, iar Harry nu putea să vadă expresia de pe chipul lui. Pentru o clipă, nimeni nu se mişcă din loc şi nu scoase un cuvânt, apoi Plesneală îşi lăsă mâinile pe lângă corp.

— Am făcut doar o presupunere, zise Plesneală pe un ton de calm forţat. S-ar fi putut foarte bine ca Potter să umble prin castel la ora asta… Este un obicei al lui… N-ar trebui să i se mai permită. Pentru… siguranţa lui, desigur…

— Aha, am înţeles, zise Moody încet. De fapt, tu îi vrei binele lui Potter, nu-i aşa?

Urmă o pauză. Plesneală şi Moody încă se fixau cu privirile. Doamna Norris mieună puternic, continuând să se uite printre picioarele lui Filch şi căutând sursa mirosului de spumă parfumată de baie pe care îl răspândea Harry.

— Cred că mă întorc în pat, zise Plesneală scurt.

— E cea mai bună idee pe care ai avut-o toată noaptea, zise Moody. Acum, Filch, te rog să-mi dai oul acela…

— Nu! zise Filch, încleştându-se de ou de parcă ar fi fost primul său născut. Domnule profesor Moody, asta este dovada că Peeves a început să şi fure!

— Oul aparţine campionului de la care l-a furat, zise Moody. Dă-mi-l, te rog.

Plesneală coborî rapid şi trecu pe lângă Moody fără să spună absolut nimic. Filch scoase un sunet straniu către Doamna Norris, care se mai uită câteva clipe în direcţia lui Harry, înainte de a-şi urma stăpânul. Încă respirând sacadat, Harry auzi paşii lui Plesneală îndepărtându-se pe coridor. Filch îi dădu oul lui Moody şi dispăru şi el, murmurându-i Doamnei Norris:

— Nu-i nimic, scumpa mea… Vorbim cu Dumbledore mâine dimineaţă… şi îi spunem ce a făcut Peeves…

Se trânti o uşă. Filch plecase. Harry rămase uitându-se la Moody, care îşi puse bastonul pe prima treaptă şi începu să urce scara anevoios către el, cu câte un bocănit la fiecare pas.

— Ca prin urechile acului, Potter, mormăi el.

— Da… Eu… Hm… vă mulţumesc, domnule profesor, şopti Harry.

— Ce e asta? zise Moody, scoţând Harta Ştrengarilor din buzunar şi despăturind-o.

— Harta castelului Hogwarts, zise Harry, sperând că Moody avea să-l scoată din treaptă cât mai curând, fiindcă îl durea rău piciorul.

— Pe barba lui Merlin, şopti Moody, uitându-se la hartă, ochiul său magic cercetând-o cu viteza luminii. Ce hartă, Potter!

— Da, e… foarte folositoare, zise Harry, cu ochii în lacrimi de durere. Ah… domnule profesor Moody, credeţi că m-aţi putea… ajuta?

— Cum? O! Da… Da, cum să nu…

Moody îl apucă pe Harry de braţe şi trase. Piciorul i se eliberă din capcană şi Harry se urcă pe treapta imediat următoare.

Moody nu îşi dezlipise ochii de la hartă.

— Potter, zise el încet, ai văzut cumva, din întâmplare, cine a intrat în biroul lui Plesneală, nu? Pe hartă, mă refer?

— Hm… da, am văzut, recunoscu Harry. Era domnul Crouch.

Ochiul magic al lui Moody cercetă întreaga suprafaţă a hărţii. Deodată păru alarmat.

— Crouch? zise el. Eşti… Eşti sigur, Potter?

— Sunt sigur, zise Harry.

— Ei bine, nu mai e aici, zise Moody, ochiul lui continuând să examineze harta. Crouch… Da, foarte, foarte interesant…

Nu spuse nimic timp de aproape un minut, încă studiind harta. Harry îşi dădu seama că această veste însemna ceva pentru Moody şi îşi dorea din tot sufletul să ştie ce anume. Se gândi dacă era bine să îndrăznească să-l întrebe. Moody îl speria într-un fel… Şi totuşi, tocmai îl ajutase să scape de o grămadă de probleme…

— Aăă… domnule profesor Moody… de ce credeţi că a intrat domnul Crouch în biroul profesorului Plesneală?

Ochiul magic al lui Moody părăsi harta şi se fixă, tremurând, asupra lui Harry. Era o privire pătrunzătoare, şi Harry avu impresia că Moody îl examina, întrebându-se dacă să-i răspundă sau nu, sau cât de multe să-i spună.

— Hai să zicem aşa, Potter, mormăi Moody într-un târziu, că bătrânul Ochi-Nebun este obsedat să prindă vrăjitori răi… Dar Ochi-Nebun este nimic… nimic… pe lângă Barty Crouch…

Continuă să se uite pe hartă. Harry ardea de curiozitate să afle mai multe.

— Domnule profesor Moody, zise el, credeţi că… ar putea să aibă vreo legătură cu… Poate că domnul Crouch e convins că se întâmplă ceva…

— Ca de exemplu? întrebă Moody tăios.

Harry se întrebă dacă să îi spună sau nu. Nu vroia ca Moody să îşi dea seama că avea o sursă de informaţii din afara castelului Hogwarts şi apoi să cadă pradă întrebărilor capcană despre Sirius…

— Nu ştiu, murmură Harry, în ultimul timp se întâmplă tot felul de lucruri ciudate, nu? În Profetul zilei… Semnul Întunecat de la Cupa Mondială şi Devoratorii Morţii, şi toate celelalte…