J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Harry îşi scoase capul la suprafaţă prin spuma densă, dându-şi la o parte părul din ochi.

— L-ai auzit? îl întrebă Myrtle.

— Da… „Vino şi caută-ne unde vocile ni se aud…” Dar trebuie să mă conving… să-l mai ascult o dată…

Şi Harry se scufundă iar sub apă.

Avu nevoie de încă trei reprize de ascultat cântecul oului pe sub apă, înainte să-l memoreze în întregime. Apoi se gândi o vreme, în timp ce Myrtle îl privea în linişte.

— Trebuie să caut oameni care nu-şi pot folosi vocile la suprafaţa pământului, zise el încet. Hm… cine ar putea să fie?

— Da’ încet mai gândeşti!

Niciodată nu o văzuse pe Myrtle atât de veselă, cu excepţia zilei în care doza de PoliPoţiune a Hermionei îi umpluse acesteia faţa cu blană şi făcuse să îi crească o coadă de pisică. Harry se uită în jurul băii, gândindu-se intens… Dacă nu puteau fi auzite decât sub apă, atunci era normal ca vocile să aparţină unor creaturi subacvatice. Îi spuse teoria şi lui Myrtle, care începu să râdă de el.

— Da, la asta s-a gândit şi Cedric Diggory, zise ea. A stat acolo, vorbind de unul singur mult, mult timp… Se topise aproape toată spuma…

— Subacvatice, repetă Harry încet. Myrtle, ce mai trăieşte în lac, în afară de calmarul uriaş?

— A, tot felul de creaturi, zise ea. Câteodată mă duc acolo… fiindcă nu am de ales, dacă trage cineva apa când nu mă aştept…

Încercând să nu se gândească la Myrtle cea Plângăcioasă ţâşnind dintr-o ţeavă în lac, laolaltă cu conţinutul unui W.C., Harry zise:

— Păi, unele din ele au voci umane, nu? Stai puţin…

Ochii lui Harry se opriră asupra tabloului cu sirena adormită.

— Myrtle, acolo nu sunt cumva şi sirene, şi tritoni?

— Oooh, foarte bine, zise ea, iar ochelarii cu lentile groase scânteiară. Lui Diggory i-a luat mult mai mult decât ţie! Unde mai pui că sirena era şi trează…

Şi Myrtle făcu semn cu capul către sirenă, cu o expresie de dispreţ pe chipul ei posomorât…

— Chicotea ca proasta, continuă Myrtle cu amărăciune, se dădea mare, fluturându-şi coada…

— Asta e, nu? zise Harry entuziasmat. A doua probă e să găsesc oamenii din lac şi să… să…

Dar dintr-o dată îşi dădu seama ce spunea şi simţi cum îi piere orice urmă de entuziasm din suflet, de parcă l-ar fi scos cineva din priză. Nu era un înotător foarte bun, pentru că nu avusese unde să practice înotul. Dudley se dusese la un curs, când era mai mic, însă Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu se obosiseră să îl înscrie şi pe el la curs, probabil sperând că Harry se va îneca într-o bună zi. Cu câteva ture de bazin se descurca, dar lacul de la Hogwarts era foarte adânc… Iar sirenele şi tritonii trăiau pe fund, cu siguranţă…

— Myrtle, zise Harry încet, şi cum o să respir?

În acel moment, ochii lui Myrtle se umplură iar de lacrimi.

— Lipsă de diplomaţie! murmură ea, scotocind în buzunarele robei după o batistă.

— Cum adică, lipsă de diplomaţie? zise Harry nedumerit.

— Să vorbeşti despre respiraţie de faţă cu mine! strigă ea şi vocea i se fragmentă în zeci de ecouri răsunătoare, în toată baia. Când eu nu pot să respir… şi nu mai pot de ani… ba chiar de secole…

Îşi cufundă faţa în batistă şi începu să plângă în hohote.

Harry îşi aminti cât de irascibilă era Myrtle când venea vorba despre moartea ei… Nici una dintre celelalte stafii pe care le cunoştea nu făcea atâta caz de decesul ei.

— Iartă-mă, te rog, zise el repede. N-am vrut să… Pur şi simplu am uitat…

— A, da, e foarte uşor să uiţi că biata Myrtle e moartă, zise ea, plângând şi mai tare şi privindu-l cu ochii roşii şi umflaţi. Nimănui nu i-a fost dor de mine, nici măcar când eram vie. Le-a luat ore întregi până când mi-au găsit cadavrul… Stăteam acolo ca vai de mine, aşteptându-i… Olive Hornby a intrat în baie — Iar eşti aici şi plângi, Myrtle? a zis ea. M-a rugat domnul profesor Dippet să vin să te caut — şi abia atunci mi-a văzut cadavrul… Ooooh, dar nu l-a uitat câte zile a avut, am avut eu grijă de asta… Am urmărit-o peste tot şi i-am amintit mereu… O dată, la nunta fratelui ei…

Dar Harry nu o mai asculta. Se gândea iar la cântecul oamenilor mării. „Ţi-am luat ceva ce mult îţi va lipsi…” Ca şi când aveau de gând să-i fure ceva personal, ceva ce trebuia neapărat să recupereze. Ce anume?

— Şi atunci s-a dus la Ministerul Magiei ca acesta să mă oprească, să îmi interzică să o mai bântui… Aşa că a trebuit să mă întorc aici şi să trăiesc într-o toaletă…

— Bun, zise Harry absent. Păi, ştiu acum mult mai multe ca înainte… Mai închide o dată ochii, vreau să ies…

Recuperă oul de pe fundul căzii, ieşi, se şterse cu prosopul şi îşi puse iar pijamaua şi halatul.

— O să vii să mă mai vizitezi în baia mea? îl întrebă Myrtle cea Plângăcioasă cu jale, când Harry îşi luă Pelerina Fermecată.

— Păi… o să încerc, desigur, zise Harry, deşi era sigur că nu se va mai duce niciodată în baia lui Myrtle… Poate doar dacă s-ar strica toate celelalte toalete din castel. Ne mai vedem, Myrtle… Mulţumesc pentru ajutor.

— Pa, pa, zise ea posomorâtă şi, în timp ce îşi punea pelerina pe umeri, Harry o văzu intrând iar în robinet.

Afară, pe coridorul întunecat, Harry cercetă Harta Ştrengarilor ca să se asigure că avea cale liberă. Da, punctele care îi indicau pe Filch şi pe Doamna Norris stăteau în biroul acestuia… Nimic altceva nu părea să se mişte, în afară de Peeves, care sărea în Sala Trofeelor de la etajul de deasupra… Harry făcu primul pas către Turnul Cercetaşilor, când ceva de pe Harta Ştrengarilor îi atrase atenţia… Ceva foarte ciudat…

Peeves nu era singurul care se mişca. Un punct solitar se plimba prin colţul din stânga jos… în biroul lui Plesneală. Dar punctul nu era etichetat „Severus Plesneală”, ci „Bartemius Crouch”.

Harry se uită fix la punctuleţ. Domnul Crouch era prea bolnav ca să se ducă la serviciu sau să vină la balul de Crăciun… Dar atunci ce căuta pe furiş la Hogwarts, la ora unu noaptea? Harry urmări cu atenţie cum punctul se tot mişca prin cameră, oprindu-se din când în când…

Harry ezită, stând pe gânduri… şi apoi se lăsă târât de curiozitate. Se întoarse şi porni în direcţia opusă, către cea mai apropiată scară. Dorea să afle ce punea la cale Crouch.

Harry coborî scările fără să facă nici cel mai mic zgomot, deşi feţele unor portrete se mirau de scârţâitul podelelor şi de fâşâitul pijamalei. Se furişă de-a lungul coridorului de dedesubt, dădu la o parte tapiseria de la mijlocul acestuia şi coborî pe o scară îngustă. Era o scurtătură care îl ducea cu două etaje mai jos. Se tot uita la hartă, nedumerit… Pur şi simplu nu era genul domnului Crouch… El, care era atât de corect şi respecta întocmai regulile, să umble pe furiş prin biroul altcuiva la o oră atât de târzie în noapte…

Şi atunci, la jumătatea scării, fără a se gândi la ce făcea, concentrându-se doar asupra domnului Crouch, Harry se împotmoli dintr-o dată în treapta pe care Neville uita mereu să o sară. Se clătină, iar oul de aur, încă umed de la baie, îi alunecă de sub braţ… Se aruncă înainte, încercând să-l prindă, dar era prea târziu: oul se rostogoli pe trepte, răsunând puternic, ca o tobă, la fiecare treaptă… Pelerina îi căzu de pe umeri… Harry încercă să o prindă, dar Harta Ştrengarilor îi zbură din mână şi se opri cu şase trepte mai jos… Nu putu să ajungă la ea, fiind blocat în treapta ruptă.