J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— ‘Nă, zise el, cu o voce foarte răguşită.

— Cred că îi mai trebuie puţin ceai, zise Dumbledore, închizând uşa în urma copiilor.

Îşi scoase bagheta şi o învârti. Apăru ca din senin o tavă pe care se aflau ceşti cu ceai şi o farfurie cu prăjituri. Tot cu ajutorul baghetei magice, Dumbledore puse tava pe masă şi toţi se aşezară în jurul ei. Urmă o pauză lungă, după care Dumbledore zise:

— Ai auzit cumva ce răcnea domnişoara Granger, Hagrid? Hermione se înroşi puţin, dar Dumbledore îi zâmbi şi continuă:

— Hermione, Harry şi Ron par că încă vor să stea de vorbă cu tine… Având în vedere că erau gata să dărâme uşa!

— Sigur că vrem să vorbim cu tine! zise Harry, uitându-se la Hagrid. Doar nu crezi că vaca aia de Rita Skeeter… Mă scuzaţi, domnule profesor, adăugă el repede, uitându-se la Dumbledore.

— Am surzit temporar şi habar nu am ce ai spus, Harry, zise Dumbledore, jucându-se cu degetele şi uitându-se în tavan.

— Păi… da, continuă Harry smerit. Vroiam să spun că… Hagrid, cum ai putut să crezi că o să ne pese de ce a scris… femeia aia despre tine?

Două lacrimi enorme se iviră din ochii negri ai lui Hagrid şi se prelinseră încet în barba lui încâlcită.

— Iată dovada vie a ce ţi-am spus şi eu, Hagrid, zise Dumbledore, încă uitându-se fix la tavan. Ţi-am arătat nenumărate scrisori de la părinţi… Vrăjitori care te ţineau minte de pe vremea când au fost şi ei elevi la Hogwarts, spunându-mi fără echivoc ca nu cumva să încerc să te concediez, că o să am de-a face cu ei…

— Nu toţi, zise Hagrid răguşit. Nu toţi vor să rămân…

— Zău, Hagrid, dacă speri să te iubească toată lumea, mă tem că vei rămâne închis în coliba asta mult timp de-acum înainte, zise Dumbledore, uitându-se cu hotărâre la Hagrid prin ochelarii cu lentile în formă de semilună. Nu trece o săptămână, de când am devenit directorul acestei şcoli, să nu primesc o bufniţă care aduce măcar câte o plângere că nu conduc şcoala cum trebuie. Dar ce să fac? Să mă închid în biroul meu şi să refuz să vorbesc cu lumea?

— Nu… Dumneavoastră nu sunteţi pe jumătate uriaş, ca mine! zise Hagrid cu un glas şi mai răguşit.

— Hagrid, uite ce rude am eu! zise Harry furios. Gândeşte-te la familia Dursley!

— Exact, zise profesorul Dumbledore. Propriul meu frate, Aberforth, a fost condamnat că a practicat vrăji nepotrivite pe un biet ţap. A fost în toate ziarele, dar crezi că Aberforth s-a ascuns ca tine? Nuuu! A ridicat capul şi şi-a văzut în continuare de treaba lui! Desigur, nu sunt foarte sigur că ştie să citească, aşa că nu pot spune cu certitudine că a dat dovadă de curaj…

— Vino înapoi şi predă-ne, Hagrid, zise Hermione încet, te rog, vino înapoi, ne e foarte dor de tine!

Hagrid înghiţi în sec. Alt şuvoi de lacrimi i se scurseră pe obraji până în barba încâlcită.

Dumbledore se ridică.

— Refuz să-ţi accept cererea de demisie, Hagrid, şi luni vreau să te prezinţi la serviciu, zise el. O să iei micul dejun cu mine la opt şi jumătate, în Marea Sală! Nu accept nici o scuză! Bună seara tuturor!

Dumbledore ieşi din colibă, după ce se opri puţin ca să îl scarpine pe Colţ după urechi. După ce se închise uşa în urma lui, Hagrid începu să plângă în palmele lui mari şi noduroase. Hermione continuă să-l bată uşor pe umăr, până când, în sfârşit, Hagrid îşi ridică privirile spre ei şi zise:

— Mare om, Dumbledore ăsta… Mare de tot…

— Da, aşa e, zise Ron. Pot să iau o prăjitură, Hagrid?

— Serveşte-te, zise Hagrid, ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii. Şi sigur, are dreptate… Toţi aveţi dreptate… M-am purtat prosteşte… Lu’ tata i-ar fi fost ruşine să mă vadă în halul ăsta…

Şi alte lacrimi i se rostogoliră pe obraji, dar şi le şterse imediat, cu şi mai mare hotărâre, şi continuă:

— Nu v-am arătat niciodată o poză cu tata, nu? Uitaţi…

Hagrid se ridică, se duse la dulap, deschise un sertar şi scoase o poză cu un vrăjitor scund, cu ochi negri ca ai lui Hagrid, zâmbind de pe umărul acestuia. Hagrid avea în jur de doi metri înălţime, judecând după mărul de lângă el, însă nu avea barbă şi chipul îi era tânăr, rotund şi fără nici un rid… Nu părea să fi avut mai mult de unsprezece ani.

— Asta a fost făcută imediat după ce am intrat la Hogwarts, zise Hagrid, cu aceeaşi voce răguşită. Tata era un om simplu… Nu credea că o să ajung vrăjitor, ştiţi, pentru că mama mea… Mă rog… Sigur, n-am fost niciodată un mare vrăjitor… dar cel puţin nu m-a văzut exmatriculat. A murit, ştiţi, când eram în anul II… Dumbledore a fost singurul care a rămas alături de mine după ce s-a stins tata. Mi-a dat postul de paznic al vânatului… Are multă încredere în oameni. Le dă o a doua şansă… Asta îl deosebeşte de alţi directori. Acceptă pe oricine la Hogwarts, atâta timp cât are talent. Ştie că oamenii pot să se descurce bine, chiar dacă familiile lor nu au fost… mă rog… foarte… respectabile. Dar puţini înţeleg asta. Sunt unii care abia aşteaptă să îţi reproşeze… Alţii care mai degrabă pretind că au oase mari, decât să recunoască ce sunt… Mie nu îmi e ruşine. „Niciodată să nu-ţi fie ruşine”, zicea tata, „o să dai de unii care or să te condamne, dar nu merită să-ţi faci probleme din cauza lor”. Şi avea dreptate. Am fost un tâmpit! N-o să îmi fac probleme din cauza ei, puteţi să fiţi siguri! Oase mari… S-o creadă ea!

Harry, Ron şi Hermione se uitară unii la alţii neliniştiţi. Harry ar fi preferat să scoată la plimbare cincizeci de Homari cu Capete Explozive decât să îi mărturisească lui Hagrid că îl auzise vorbind cu Madame Maxime, dar Hagrid încă vorbea, părând să nu îşi fi dat seama ce spusese.

— Ştii ceva, Harry? zise el, ridicând ochii plini de lumină de pe fotografia tatălui său. Când te-am văzut prima dată, mi-ai amintit puţin de mine însumi. Fără părinţi, fiindu-ţi teamă că nu-ţi vei găsi locul la Hogwarts, ţii minte? Nu erai sigur dacă erai în stare… Şi uită-te acum la tine, Harry! Campionul şcolii!

Se uită o clipă la Harry şi apoi spuse foarte serios:

— Ştii ce mi-ar plăcea, Harry? Aş fi încântat să câştigi, zău că da! Le-ar închide gura tuturor… Nu trebuie să ai sânge curat ca să o faci! Nu trebuie să-ţi fie ruşine de ce eşti. Le-ar arăta că Dumbledore a avut dreptate să accepte pe oricine, atâta timp cât este în stare să facă vrăji. Cum mai merge cu oul ăla, Harry?

— Foarte bine, zise Harry. Foarte bine…

Chipul chinuit al lui Hagrid se destinse într-un zâmbet larg.

— Bravo… Să le arăţi ce poţi, Harry! învinge-i pe toţi!

Faptul că îl minţise pe Hagrid nu era chiar ca şi când ar fi minţit pe oricine altcineva. Când se întoarseră la castel, nereuşind să alunge din faţa ochilor expresia fericită de pe chipul mustăcios al lui Hagrid când şi-l imaginase pe Harry câştigând turnirul, ciudat, dar oul cântărea mai mult ca niciodată şi îi apăsa conştiinţa.

Până când ajunse în pat, se hotărâse deja: sosise momentul să-şi calce pe mândrie şi să vadă dacă sfatul lui Cedric valora ceva…

Având în vedere că Harry nu ştia cât de mult trebuia să stea în baie pentru a descoperi secretul oului de aur, se hotărî să o facă noaptea, când putea să stea cât timp dorea. Deşi reticent să mai accepte şi alte favoruri de la Cedric, se hotărî totuşi să folosească baia Perfecţilor, unde accesul era limitat, aşa că exista o mai mică posibilitate să fie deranjat.