J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Păi, trebuie să fug, zise el. Mă bucur că v-am văzut. Succes în continuare, Harry!

Ieşi repede din cârciumă. Goblinii se ridicară şi ei grăbiţi şi ieşiră după el. Harry se duse la masa la care stăteau Ron si Hermione.

— Ce vroia? îl întrebă Ron pe Harry, imediat ce îl văzu aşezat lângă el.

— S-a oferit să mă ajute cu oul de aur, zise Harry.

— N-are voie să facă aşa ceva! zise Hermione foarte revoltată. Este unul dintre membrii juriului! Şi oricum, tu ţi-ai dat seama deja… Nu-i aşa?

— A… aproape, zise Harry.

— Păi, nu cred că Dumbledore ar fi mulţumit dacă ar afla că Bagman a încercat să te convingă să trişezi! zise Hermione, foarte dezaprobator. Sper că încearcă să-l ajute şi pe Cedric la fel de mult!

— Nu. L-am întrebat şi eu, zise Harry.

— Cui îi pasă dacă îl ajută cineva pe Diggory? spuse Ron.

În adâncul sufletului, Harry era de acord cu Ron.

— Goblinii ăia nu păreau deloc prietenoşi, zise Hermione, bând din Bereazero. Ce căutau aici?

— Bagman mi-a spus că îl căutau pe Crouch, zise Harry. Zicea că încă e bolnav. Nu s-a mai dus la serviciu.

— Poate că îl otrăveşte Percy, zise Ron. Poate crede că, dacă o mierleşte Crouch o să fie făcut Şeful Departamentului Cooperării Internaţionale Magice.

Hermione îi aruncă lui Ron o privire gen nu-glumi-cu-aşa-ceva şi zise:

— E ciudat ca goblinii să-l caute pe domnul Crouch… În mod normal, ei ar avea treabă la Departamentul Reglementării şi Controlului Creaturilor Magice.

— Dar Crouch poate să vorbească o grămadă de limbi, zise Harry. Poate că au nevoie de un interpret.

— Acum îţi faci griji pentru bieţii goblini, Hermione? o ironiză Ron. Ai de gând să înfiinţezi S.P.G.U. sau ceva de genul ăsta? Adică Societatea pentru Protecţia Goblinilor Urâţi?

— Ha, ha, ha, făcu Hermione sarcastic. Goblinii nu au nevoie de protecţie. Nu aţi auzit ce ne-a tot spus profesorul Binns despre revoltele goblinilor?

— Nu, ziseră Harry şi Ron într-un glas.

— Păi, se descurcă bine mersi cu vrăjitorii de tot felul, zise Hermione, luând încă o gură de Berezero. Sunt foarte deştepţi. Nu sunt ca spiriduşii de casă, care nu-şi apără niciodată singuri interesele.

— O, nu! zise Ron, uitându-se spre uşă.

Tocmai intrase Rita Skeeter. Purta o robă de culoarea bananei, iar unghiile îi erau date cu un roz fosforescent. Era însoţită tot de fotograful ei burtos. Cumpărară de băut şi se îndreptară prin mulţime către o masă din apropiere. Harry, Ron şi Hermione o urmăriră cu atenţie. Vorbea foarte repede şi părea foarte mulţumită de ceva.

— Nu părea prea dornic să discute cu noi, nu, Bozo? zise ea. De ce oare, ce crezi? Şi ce caută cu un cârd de goblini după el? Cică le arată împrejurimile… Ce tâmpenie! N-a ştiut niciodată să mintă. Crezi că s-a întâmplat ceva? Crezi că ar trebui să cercetăm problema mai cu atenţie? Ludo Bagman, fostul Şef al Departamentului Jocurilor şi Sporturilor Magice căzut în dizgraţie… Un început superb, nu crezi, Bozo? Trebuie doar să inventăm o poveste care să se potrivească…

— Încerci să mai distrugi viaţa cuiva? zise Harry cu glas tare.

Mai mulţi îşi întoarseră capetele. Ochii Ritei Skeeter se holbară, în spatele ochelarilor cu rame incrustate cu pietre preţioase, când văzu cine vorbise.

— Harry! zise ea, zâmbind. Splendid! De ce nu vii la masa…

— Nu m-aş apropia de tine nici cu o mătură de cinci metri, zise Harry mânios. De ce i-ai făcut aşa ceva lui Hagrid?

Rita Skeeter îşi ridică sprâncenele conturate puternic cu creionul.

— Cititorii noştri au dreptul să ştie adevărul, Harry, eu doar am…

— Cui îi pasă că e pe jumătate uriaş? strigă Harry. E perfect normal! Şi e bun!

Toată cârciuma tăcu subit. Doamna Rosmerta îi privea din spatele barului, părând să uite de halba cu mied, pe care o umplu până dădu pe dinafară.

Zâmbetul Ritei Skeeter pieri o clipă, dar şi-l puse imediat la loc. Îşi deschise geanta din piele de crocodil, îşi scoase Pana pentru Citate Rapide şi zise:

— Ce ai zice să-mi dai un interviu despre Hagrid, aşa cum îl cunoşti tu, Harry? Omul din spatele muşchilor… Prietenia voastră stranie şi motivele care stau la baza ei… Îl consideri un substitut al tatălui tău?

Hermione se ridică brusc în picioare, cu sticla ei de Berezero în mână, de parcă ar fi strâns o grenadă.

— Femeie îngrozitoare ce eşti, zise ea printre dinţi, nu-ţi pasă, ai face orice pentru un articol de senzaţie şi nu contează pe cine distrugi, nu? Chiar şi pe Ludo Bagman…

— Aşază-te, fetiţo, şi nu vorbi ca proasta despre lucruri pe care nu le înţelegi, zise Rita Skeeter rece, privind-o cu ochi răi pe Hermione. Ştiu nişte chestii despre Ludo Bagman care ţi-ar face părul măciucă… Asta nu fiindcă ai avea nevoie, adăugă ea ironic, privind claia de păr aspru de pe capul Hermionei.

— Hai să mergem, zise Hermione. Haideţi, Harry… Ron…

Plecară. O mulţime de ochi îi însoţiră din toate părţile, pe când se îndreptau către uşă. Pana de Citate Rapide a Ritei Skeeter nu mai prididea să umple pergamentul de pe masă.

— Acum o să te vâneze pe tine, Hermione, zise Ron în şoaptă, de-a dreptul îngrijorat, când ajunseră iar pe strada principală.

— Să încerce! exclamă Hermione, care tremura de furie. Îi arăt eu ei! Ca proasta, da? O, mă răzbun eu pe ea! Întâi s-a luat de Harry, după aia de Hagrid şi acum…

— Nu ar trebui s-o superi pe Rita Skeeter, zise Ron neliniştit. Vorbesc serios, Hermione, o să dezgroape ceva despre tine…

— Părinţii mei nu citesc Profetul zilei, iar mie nu-mi pasă! zise Hermione, mergând atât de repede, încât lui Harry şi lui Ron le venea greu să ţină pasul cu ea.

Ultima dată când o văzuseră pe Hermione atât de supărată fusese când îi dăduse o palmă lui Draco Reacredinţă.

— Iar Hagrid n-are de ce să se mai ascundă! Nu ar fi trebuit s-o lase pe nesuferita aia să-l supere! Haideţi!

Rupând-o la fugă, îi făcu să se întoarcă din drum şi îi conduse către coliba lui Hagrid, printre porţile încadrate de porci mistreţi înaripaţi.

Draperiile continuau să fie trase, iar când se apropiară îl auziră pe Colţ lătrând.

— Hagrid! strigă Hermione, bătând la uşă. Hagrid, ajunge! Ştim că eşti acolo! Nimănui nu-i pasă că mama ta e uriaşă, Hagrid! Nu poţi să o laşi pe nenorocita aia de Skeeter să-ţi facă asta! Hagrid, deschide-ne, nu mai fi aşa de…

Uşa se deschise. Hermione începu să zică:

— Era şi tim…

Dar se opri brusc, pentru că în faţa ei nu se afla Hagrid, ci Albus Dumbledore.

— Bună seara, zise el, zâmbindu-le cu amabilitate.

— Noi… ăăă… am vrut să-l vedem pe Hagrid, zise Hermione încet.

— Păi, aşa am înţeles şi eu, zise Dumbledore, iar ochii îi scânteiară pişicher. De ce nu intraţi?

— O… Păi… da, se bâlbâi Hermione.

Hermione, Ron şi Harry intrară în cabană. Colţ se aruncă asupra lui Harry imediat ce intră, lătrând ca un nebun şi încercând să-i lingă urechile. Harry îl dădu jos cu blândeţe şi se uită în jur.

Hagrid stătea la o masă pe care se aflau două căni mari cu ceai. Părea complet distrus. Faţa îi era posomorâtă, ochii îi erau umflaţi, iar în privinţa părului depăşise orice record. Ce să-l mai îmblânzească, acum arăta ca o perucă de sârmă ghimpată!

— Bună, Hagrid, zise Harry.

Hagrid se uită la ei.