J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Venise momentul să se gândească la temele pe care le neglijase în prima zi de vacanţă. Toată lumea părea să fie tristă, acum că trecuse Crăciunul… Toţi, în afară de Harry, care începuse (iar!) să se simtă oarecum îngrijorat.

Problema era că douăzeci şi patru februarie părea mult mai aproape acum, după ce trecuse Crăciunul şi încă nu făcuse nimic ca să descopere care era indiciul din oul de aur. Aşadar, începuse să scoată zilnic oul din cufăr, ori de câte ori se ducea în dormitor, deschizându-l şi ascultându-l cu atenţie, sperând că de data aceea va înţelege ce însemna. Se chinuise să se gândească dacă sunetul îi amintea de ceva, dar, în afară de cele treizeci de ferăstraie muzicale, nu mai auzise niciodată ceva de genul acela. Închisese oul, îl scuturase cu putere şi îl deschisese iar, ca să vadă dacă se schimbase sunetul. Încercase să-i pună întrebări oului, strigând ca să acopere vaietul, dar nu se întâmplase nimic. Ba chiar aruncase oul în partea cealaltă a camerei, deşi nu se aşteptase ca acest lucru să îl ajute cu ceva.

Harry nu uitase indiciul pe care i-l dăduse Cedric, dar sentimentele sale, nu tocmai prietenoase faţă de Cedric din momentul acela, îl îndemnau să nu se grăbească să îi accepte ajutorul. Poate reuşea şi singur… Oricum, îşi zise că, dacă Cedric chiar ar fi vrut să-l ajute, ar fi fost mult mai explicit. El îi spusese lui Cedric exact ce îl aştepta la prima probă… Iar ideea lui Cedric despre răsplată era să îl îndemne să facă o baie. Ei bine, nu avea nevoie de asemenea ajutor… lamentabil… Cel puţin, nu de la cineva care se tot plimba pe holuri cu Cho de mână. Şi astfel sosi prima zi a noului semestru, iar Harry se duse la ore, cocoşat, ca de obicei, sub greutatea cărţilor, a pergamentelor şi a penelor, dar şi cu greutatea oului, care îl apăsa pe suflet, de parcă l-ar fi purtat veşnic cu el.

Zăpada se depusese în straturi groase în împrejurimile castelului, iar ferestrele de la seră erau aburite bine, încât nu puteau vedea prin ele la ora de „Ierbologie”. Nimeni nu aştepta cu plăcere ora de „Îngrijire a Creaturilor Magice” pe o asemenea vreme, deşi, după cum zicea Ron, probabil că Homarii aveau să-i încălzească bine de tot, fie alergându-i, fie explodând atât de puternic, încât să producă un incendiu în coliba lui Hagrid.

Dar când ajunseră la colibă dădură peste o vrăjitoare în vârstă, cu părul cărunt strâns într-un coc şi cu o bărbie foarte proeminentă, care îi aştepta în faţa uşii.

— Grăbiţi-vă, s-a sunat de cinci minute, răcni aceasta la ei, în timp ce se luptau să ajungă la ea prin zăpadă.

— Dumneavoastră cine sunteţi? o întrebă Ron, uitându-se la ea. Unde e Hagrid?

— Mă numesc Grubbly-Plank, zise ea vioaie, şi sunt profesoara voastră — pentru moment — de „Îngrijire a Creaturilor Magice”.

— Unde e Hagrid? repetă Harry.

— Nu se simte bine, zise profesoara Grubbly-Plank scurt.

Râsete înfundate şi răutăcioase ajunseră la urechile lui Harry. Se întoarse şi îi văzu pe Draco Reacredinţă şi restul Viperinilor, care tocmai ajunseseră la oră. Toţi păreau veseli şi nici unul nu se arata surprins să o vadă pe profesoara Grubbly-Plank.

— Pe aici, vă rog, zise profesoara şi se îndreptă către padocul unde tremurau de frig caii uriaşi de la Beauxbatons.

Harry, Ron şi Hermione o urmară, uitându-se peste umăr la coliba lui Hagrid. Toate draperiile erau trase. Oare Hagrid era acolo, singur şi bolnav?

— Ce are Hagrid? întrebă Harry, grăbindu-se să o prindă din urmă pe profesoara Grubbly-Plank.

— Nu-ţi face griji, zise ea, de parcă i-ar fi zis să nu îşi bage nasul unde nu îi fierbe oala.

— Ba îmi fac, zise Harry cu înflăcărare. Ce a păţit?

Profesoara Grubbly-Plank se comportă de parcă nici nu l-ar fi auzit. Îi duse dincolo de padocul unde erau caii de la Beauxbatons, strânşi unii în alţii pentru a rezista frigului, către un copac de la marginea Pădurii Interzise, de care era legat un unicorn mare şi frumos.

Majoritatea fetelor exclamară „Uau!” când îl văzură.

— Vai, cât e de frumos! şopti Lavender Brown. De unde l-a luat? Se presupune că sunt foarte greu de prins!

Unicornul era de un alb atât de strălucitor, încât făcea ca zăpada din jurul lui să pară gri. Bătea nervos în pământ cu copitele de aur şi îşi dădea pe spate capul împodobit cu un corn superb.

— Băieţii, înapoi! răcni profesoara Grubbly-Plank, întinzând un braţ în lateral şi lovindu-l tare în piept pe Harry. Unicornii preferă atingerea fetelor. Fetele, în faţă şi apropiaţi-vă cu grijă. Haideţi, uşurel…

Ea şi fetele se apropiară încet de unicorn, lăsându-i pe băieţi de lângă gardul padocului, să se uite nedumeriţi.

Imediat ce văzu că profesoara Grubbly-Plank se îndepărtase suficient ca să nu-l audă, Harry se întoarse spre Ron.

— Ce crezi că a păţit? Doar nu cumva o fi din cauza vreunui Homar…

— O, nu, n-a fost atacat, Potter, dacă la asta te gândeşti, zise Reacredinţă încet. Nu, îi e pur şi simplu prea ruşine să-şi arate faţa mare şi urâtă.

— Ce vrei să spui? îl întrebă Harry, tăios.

Reacredinţă îşi băgă mâna în buzunarul robei şi scoase o pagină de ziar împăturită.

— Poftim! zise el triumfător. Îmi pare tare rău, Potter…

Râse în timp ce Harry înşfăca pagina, o despături şi o citi, cu Ron, Seamus, Dean şi Neville, care i se uitau peste umăr. Era un articol din Profetul zilei, precedat de o poză a lui Hagrid, care nu părea deloc în apele lui.

URIAŞA GREŞEALĂ A LUI DUMBLEDORE

Albus Dumbledore, excentricul director al Şcolii Hogwarts de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, nu s-a temut niciodată să angajeze persoane controversate. În luna septembrie a acestui an, el l-a angajat pe Alastor Ochi-Nebun Moody, fostul Auror, mare amator de blesteme, pentru a preda „Apărarea contra Magiei Negre”, o decizie care a făcut să se ridice multe sprâncene la Ministerul Magiei, având în vedere obiceiul bine cunoscut al lui Moody de a ataca pe oricine face o mişcare bruscă în prezenţa sa. Ochi-Nebun Moody pare însă la locul lui şi drăguţ, în comparaţie cu omul, dacă putem să îi zicem aşa, pe care l-a angajat Dumbledore ca profesor de „Îngrijire a Creaturilor Magice”.

Rubeus Hagrid, care recunoaşte că a fost exmatriculat de la Hogwarts în anul III, a deţinut postul de păstrător al cheilor şi paznic al vânatului încă din acea perioadă, o slujbă acordată de acelaşi Dumbledore. Anul trecut însă, Hagrid şi-a folosit misterioasa influenţă pe care o are asupra directorului amintit ca să ocupe postul nou înfiinţat, de profesor de „Îngrijire a Creaturilor Magice”, în locul multor alţi candidaţi, incomparabil mai calificaţi.

Fiind un bărbat înspăimântător de corpolent şi cu un aspect feroce, Hagrid îşi foloseşte noua autoritate pentru a-i îngrozi pe elevii săi cu o mulţime de creaturi înfiorătoare. În timp ce Dumbledore se face că nu vede, Hagrid a mutilat mai mulţi elevi în timpul unor ore considerate de mulţi ca „extrem de înspăimântătoare”.

„Eu am fost atacat de un Hipogrif, iar prietenul meu, Vincent Crabbe, a fost muşcat de o Trirâmă”, ne-a declarat Draco Reacredinţă, un elev din anul IV. „Cu toţii îl urâm pe Hagrid, dar ne este prea frică să spunem ceva”.

Hagrid nu pare să aibă însă nici o intenţie de a înceta campania sa de intimidare a elevilor. În timpul unei discuţii cu un reporter de la Profetul zilei , de luna trecută, a recunoscut că are grijă de nişte fiinţe pe care le-a botezat „Homari cu Capete Explozive”, nişte hibrizi extraordinar de periculoşi, rezultaţi în urma împerecherii lăcustelor carnivore cu crabii de foc. Crearea acestei noi specii de creaturi magice este în mod normal o activitate atent supravegheată de Departamentul Reglementării şi Controlului Creaturilor Magice. Se pare însă că Hagrid se consideră deasupra unor asemenea restricţii neînsemnate (pentru el).