J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Bagman deschise gura ca să-l întrebe ceva pe Harry, dar Percy îl opri.

— Ce părere aveţi despre cum decurge turnirul, domnule Bagman? Departamentul nostru este destul de mulţumit… Problema cu Pocalul de Foc — se uită la Harry — a fost o întâmplare nefericită, dar se pare că de atunci totul a decurs bine, nu credeţi?

— A, da, zise Bagman vesel, este extrem de distractiv. Ce mai face bătrânul Barty? Păcat că nu a putut să vină.

— O, sunt sigur că domnul Crouch se va pune pe picioare din clipă-n clipă, zise Percy plin de importanţă, dar între timp eu sunt mai mult decât dornic să îl ajut cum şi cât pot! Desigur, asta nu înseamnă doar să-l reprezint la baluri, râse el uşor. O, nu, a trebuit să rezolv multe probleme care s-au strâns în absenţa lui… Aţi auzit de Ali Bashir, care a fost prins aducând pe ascuns în ţară un lot de maşini zburătoare? Şi apoi, încercăm să-i convingem pe transilvăneni să semneze Tratatul de Interzicere a Duelurilor şi, chiar la începutul anului, o să am o întâlnire cu Şeful Cooperării Magice din ţara lor…

— Hai să facem o plimbare, murmură Ron către Harry, să fugim de Percy…

Pretinzând că se duceau să mai ia ceva de băut, Harry şi Ron plecară de la masă, trecură pe lângă ringul de dans şi intrară în holul de la intrare. Uşile din faţă erau larg deschise şi zânele luminoase din grădina de trandafiri clipeau şi scânteiau, în timp ce ei coborau treptele din faţă. Se treziră înconjuraţi de tufe, de cărări ornamentale şi de statui mari din piatră. Harry auzi un susur de apă, probabil de la o fântână… Din loc în loc, se vedeau oameni aşezaţi pe băncile sculptate. El şi Ron o luară pe una dintre cărările unduitoare printre tufele de trandafiri, dar nu merseră mult şi auziră o voce răutăcioasă, foarte cunoscută.

— Nu înţeleg de ce îţi faci griji, Igor.

— Severus, nu poţi să te prefaci că nu se întâmplă nimic!

Vocea lui Karkaroff era speriată şi abia se distingea, de parcă ar fi vrut să nu fie auzit.

— E din ce în ce mai clar, mai zise el, de luni întregi se întâmplă ceva… Şi chiar îmi fac griji, de ce să nu recunosc…

— Atunci, fugi! zise laconic vocea lui Plesneală. Fugi, îţi găsesc eu scuze… Dar eu rămân la Hogwarts.

Plesneală şi Karkaroff dădură colţul, venind către ei. Plesneală avea bagheta scoasă şi dădea la o parte tufele de trandafiri, părând cât se poate de prost dispus. Din zeci de tufişuri se auziră chiţăieli şi din ele apărură siluete întunecate.

— Zece puncte de la Astropufi, Fawcett! se răţoi Plesneală, când o fată trecu în fugă pe lângă el. Zece puncte de la Ochi-de-Şoim, Stebbins! îi zise el unui băiat care alerga imediat după fată. Şi voi doi, ce căutaţi aici? adăugă el, văzându-i pe Harry şi pe Ron pe cărarea din faţă.

Karkaroff, aşa cum observă Harry, părea nemulţumit să-i vadă acolo. Îşi duse mâna nervos la bărbuţa în formă de cioc şi începu să o răsucească în jurul degetului arătător.

— Ne plimbăm, îi zise scurt Ron lui Plesneală. Nu încălcăm nici o lege, sper…

— Atunci, plimbaţi-vă în continuare! se răsti Plesneală şi trecu furios pe lângă ei, iar pelerina lui neagră şi lungă îi flutură în urmă.

Karkaroff îl urmă grăbit pe Plesneală. Harry şi Ron continuară să se plimbe pe cărare.

— Oare de ce era Karkaroff îngrijorat? şopti Ron.

— Şi de când se tutuieşte cu Plesneală? zise Harry şi mai încet.

Ajunseră în dreptul unui ren mare, din piatră, pe deasupra căruia văzură apa care ţâşnea dintr-o fântână arteziană înaltă. Observară umbrele a doi oameni enormi, care stăteau pe o bancă de piatră, privind apa în lumina lunii. Şi atunci îl auziră pe Hagrid vorbind.

— De când te-am văzut, am ştiut, zise el pe un ton răguşit.

Harry şi Ron încremeniră. Parcă nu era genul de moment la care vroiau să ia parte… Harry se uită spre capătul cărării şi îi văzu pe Fleur Delacour şi pe Roger Davies, stând pe jumătate ascunşi într-o tufă de trandafiri din apropiere. Îl bătu pe Ron pe umăr şi îi făcu semn cu capul către ei, adică îi sugeră că ar fi putut să se furişeze pe acolo fără să fie observaţi (Fleur şi Davies păreau foarte preocupaţi), dar Ron, cu ochii mărindu-i-se de groază când o văzu pe Fleur, clătină din cap cu convingere şi îl trase pe Harry şi mai mult în umbra renului.

— Ce ai ştiut, ‘Agrrrid? zise Madame Maxime, cu o voce alintată.

Harry chiar că nu vroia să asculte mai departe. Ştia că lui Hagrid nu i-ar fi plăcut deloc să fie auzit într-un asemenea moment (nici lui nu i-ar fi plăcut, dacă ar fi fost în locul lui Hagrid)… Dacă ar fi fost posibil, şi-ar fi băgat degetele în urechi şi ar fi început să fredoneze ceva cu voce tare, dar nu avea de ales în situaţia aceea. Încercă în schimb să se concentreze asupra unui cărăbuş care mergea pe spatele renului de piatră, însă cărăbuşul nu era destul de interesant ca să îl facă să nu audă cele spuse de Hagrid în continuare:

— Am ştiut… Am ştiut că erai… ca mine… Cine a fost, mama sau tatăl tău?

— Nu… nu ştiu la ce te rrreferrri, ‘Agrrrid…

— La mine a fost mama, zise Hagrid încet. A fost printre ultimele din Marea Britanic Sigur, nu mi-o amintesc prea bine… A plecat… Când aveam vreo trei ani. Nu prea era genul matern. Mă rog, nu prea le stă în caracter, nu? Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea… Poate să fi şi murit din punctul meu de vedere…

Madame Maxime nu zise nimic. Şi Harry, împotriva hotărârii sale, îşi dezlipi ochii de pe cărăbuş şi privi peste coarnele renului, ascultând… Niciodată nu îl mai auzise pe Hagrid vorbind despre copilăria sa până atunci.

— I-a frânt inima lu’ tata când a plecat. Un tip tare mititel. La şase ani, puteam să-l ridic şi să-l pun pe dulap dacă mă supăra. Pe el îl făcea să râdă lucrul ăsta…

Vocea groasă a lui Hagrid se schimbă. Madame Maxime asculta nemişcată, uitându-se la fântâna argintie.

— Tata m-a crescut, continuă Hagrid, dar a murit imediat după ce am început şcoala. De atunci, a cam trebuit să mă descurc singur. Dumbledore m-a ajutat mult. A fost foarte drăguţ cu mine, foarte bun…

Hagrid scoase o batistă mare de mătase cu picăţele şi îşi suflă nasul cu putere.

— Deci… Cam asta ar fi… Atât despre mine. La tine cum a fost? Din ce parte ai moştenit-o?

Dar Madame Maxime se ridică brusc în picioare.

— Este cam rrrăcoarrre, zise ea, dar, oricum ar fi fost vremea, nu era nici pe departe atât de rece ca vocea ei. Crrred că mă întorrrc înăuntrrru… Acum!

— Cum? zise Hagrid absent. Nu, nu pleca! Nu am mai întâlnit niciodată pe altcineva ca mine!

— Adică, ce vrei să spui, mai exact? zise Madame Maxime, pe un ton glacial.

Harry ar fi vrut să-i spună lui Hagrid că ar fi fost mai bine să nu răspundă, dar rămase acolo în umbră, strângând din dinţi şi sperând din tot sufletul că Hagrid nu va spune nimic… Dar degeaba…

— Un alt uriaş! Ei bine… pe jumătate, bineînţeles! zise Hagrid.

— Cum îndrrrăzneşti? strigă Madame Maxime.

Vocea ei explodă în aerul liniştit al nopţii ca o sirenă de ceaţă în port. În spatele lui, Harry îi auzi pe Fleur şi pe Roger căzând în tufa lor de trandafiri.

— Nu am fost în viaţa mea insultată ca acum! Urrriaş? Pe jumătate? Moi? Eu… Eu am oasele marrri… atâta doarrr!

Şi Madame Maxime plecă valvârtej. Roiuri de zâne multicolore se ridicară în aer când trecu pe lângă tufele de trandafiri, dându-le mânioasă la o parte din faţa ei. Hagrid rămase pe bancă, uitându-se după ea. Era mult prea întuneric pentru a-i vedea chipul. Apoi, după un minut, se ridică şi se îndreptă, nu spre castel, ci spre coliba sa.