J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Hai, îi şopti Harry lui Ron. Hai să mergem…

Dar Ron nu se mişcă.

— Ce e? zise Harry.

Ron se uita la el cu multă seriozitate.

— Tu ştiai? şopti el. Că Hagrid e pe jumătate uriaş?

— Nu, zise Harry, ridicând din umeri. Şi ce dacă?

Îşi dădu seama imediat, după privirea pe care i-o aruncă Ron, că încă o dată îşi arătase neştiinţa despre lumea vrăjitorilor. Fiind crescut de familia Dursley, multe lucruri cu care vrăjitorii erau obişnuiţi erau adevărate revelaţii pentru Harry. Aceste surprize erau însă din ce în ce mai puţine, cu cât treceau anii la şcoală. Dar acum îşi dădu seama că majoritatea vrăjitorilor nu ar fi spus „Şi ce dacă?”, în momentul în care aflau că unul dintre prietenii lor avea o mamă care făcea parte din neamul uriaşilor…

— Îţi explic când ajungem la castel, zise Ron încet. Hai…

Fleur şi Roger Davies dispăruseră, probabil într-un pâlc de copaci care le oferea mai multă intimitate. Harry şi Ron se întoarseră în Marea Sală. Parvati şi Padma stăteau la o masă îndepărtată, cu o grămadă de băieţi de la Beauxbatons în jurul lor, iar Hermione dansa cu Viktor Krum. Harry şi Ron se aşezară la o masă, cât mai departe de ringul de dans.

— Ei? făcu Harry către Ron. Care e problema cu uriaşii?

— Păi, sunt… sunt…

Ron se chinuia să găsească cele mai potrivite cuvinte.

— Nu sunt prea amabili, termină el.

— Cui îi pasă? întrebă Harry. Hagrid e foarte drăguţ!

— Ştiu, dar… Fir-aş al naibii, nici nu mă mir că nu ne-a spus! zise Ron, clătinând din cap. Eu am crezut întotdeauna că e din cauza vreunei Vrăji de Mărire de când era mic sau ceva de genul ăsta. Nu am vrut să aduc vorba…

— Dar ce contează dacă mama lui era uriaşă? insistă Harry.

— Păi… nimănui care îl cunoaşte pe Hagrid n-o să-i pese, pentru că ştim că nu e periculos, zise Ron încet. Dar… Harry, uriaşii sunt… Sunt deosebit de… cruzi! Exact cum a spus Hagrid, aşa sunt, ca vampirii… Le place să omoare, toată lumea ştie. În zilele noastre, nu mai există nici unul în Marea Britanic

— Ce s-a întâmplat cu ei?

— Păi, oricum erau pe cale de dispariţie şi apoi mulţi dintre ei au fost omorâţi de Aurori. Însă se spune că în alte ţări mai există uriaşi… Se ascund în munţi de cele mai multe ori…

— Nu ştiu pe cine are impresia Madame Maxime că păcăleşte, zise Harry, privind-o cum stătea singură la masa membrilor juriului, părând foarte necăjită. Dacă Hagrid e pe jumătate uriaş, atunci e clar că şi ea este! Oase mari… Doar un dinozaur are oase mai mari ca ea!

Harry şi Ron continuară să discute tot restul balului despre uriaşi, la masa lor retrasă, nici unul dintre ei nedorind să mai danseze. Harry încercă să nu se uite la Cho şi Cedric. Asta îl făcea să vrea să dea cu pumnul sau cu piciorul în ceva.

Când Surorile Stranii terminară de cântat, pe la miezul nopţii, lumea le aplaudă furtunos, ca de final, şi toţi începură să se îndrepte către holul de la intrare. Mulţi ar fi dorit ca balul să nu se fi sfârşit, dar Harry era foarte fericit să se ducă la culcare. Din punctul lui de vedere, seara nu fusese nicicum prea distractivă.

În holul de la intrare, Harry şi Ron o văzură pe Hermione spunându-i noapte bună lui Krum, înainte ca acesta să se întoarcă la corabia lui. Fata îi aruncă lui Ron o privire foarte rece şi trecu pe lângă el, urcând scara de marmură fără să-i adreseze vreun cuvânt. Harry şi Ron o urmară, dar la jumătatea scării de marmură Harry auzi pe cineva strigându-l.

— Hei, Harry!

Era Cedric Diggory. Harry o văzu pe Cho aşteptându-l jos, în holul de la intrare.

— Da? zise Harry rece, în timp ce Diggory urca scările în fugă până la el.

Cedric părea că nu dorea să spună ce avea de zis de faţă cu Ron, care ridică din umeri, părând jignit, şi continuă să urce scările.

— Fii atent, îşi coborî Cedric vocea după ce Ron se îndepărtă suficient. Îţi sunt dator pentru că mi-ai spus despre dragoni. În legătură cu oul de aur… Al tău urlă când îl deschizi?

— Da, zise Harry.

— Păi… fă o baie, bine?

— Poftim?

— Fă o baie şi… Hm… ia şi oul cu tine şi… Hm… o să îţi vină mai multe idei în apa fierbinte… crede-mă!

Harry se uită la el nedumerit.

— Ştii ceva, continuă Cedric, du-te la baia Perfecţilor. A patra uşă din stânga lui Boris cel Uimit de la etajul cinci. Parola e „Ananas”. Acum trebuie să plec… vreau să-mi iau rămas-bun…

Îi zâmbi iar lui Harry şi coborî scările spre Cho.

Harry se întoarse singur în Turnul Cercetaşilor. Fusese un sfat cât se poate de ciudat. De ce l-ar ajuta o baie să descopere ce însemna vaietul? Oare Cedric încerca să-l păcălească? Încerca să-l facă să arate ca un prost, pentru ca Cho să-l placă şi mai tare pe Cedric în comparaţie cu el?

Doamna grasă şi prietena ei, Vi, sforăiau în tabloul din faţa deschiderii către camera de zi. Harry trebui să urle parola, Zâne sprinţare, ca să le trezească pe cele două, iar când reuşi, acestea îl priviră nespus de supărate şi indignate. Intră în camera de zi şi îi găsi pe Ron şi pe Hermione certându-se rău de tot. Stând la cincisprezece metri depărtare unul de altul, ţipau amândoi, cu feţele roşii ca focul.

— Ei bine, dacă nu ţi-a plăcut, ştii care e soluţia, nu? strigă Hermione.

O şuviţă i se desprinsese din cocul elegant, iar chipul îi era plin de mânie.

— A, da? îi strigă Ron. Care?

— Data viitoare când o să mai fie vreun bal, să mă inviţi înainte să o facă altcineva, nu ca ultimă soluţie!

Ron îşi mişcă buzele în gol, ca un peştişor care ieşise din apă, în timp ce Hermione se întoarse pe călcâie şi se duse ca o furtună înspre dormitoarele fetelor. Ron se întoarse spre Harry.

— Poftim! zise el, uluit la culme. Poftim… Asta dovedeşte că… nu a înţeles absolut nimic…

Harry tăcu. Se bucura mult prea tare că vorbea din nou cu Ron ca să spună ce gândea în acel moment. Adevărul era că Hermione pusese foarte bine punctul pe i…

A doua zi de Crăciun, toată lumea se trezi târziu. Camera de zi a Cercetaşilor era mult mai liniştită decât în ultimul timp, conversaţiile fiind întrerupte de o groază de căscaturi. Părul Hermionei era din nou sârmos şi rebel. Îi mărturisi lui Harry că folosise cantităţi uriaşe de Licoare pentru Păr Lins, special pentru bal…

— Dar e mult prea complicat să fac lucrul ăsta zilnic! zise ea hotărâtă, mângâindu-i după urechi pe Şmecherilă, care torcea în poala ei.

Ron şi Hermione păreau decişi amândoi să nu-şi continue cearta. Erau chiar prietenoşi unul cu altul, deşi puţin cam forţat. Ron şi Harry îi spuseră imediat Hermionei despre conversaţia pe care o auziseră între Madame Maxime şi Hagrid, dar Hermione nu păru să primească vestea că Hagrid era pe jumătate uriaş atât de şocată ca Ron.

— M-am gândit eu că aşa trebuie să fie, zise ea, ridicând din umeri. Ştiam că nu putea să fie uriaş sută la sută, pentru că aceştia au în jur de treizeci de metri înălţime. Dar, serios vorbind, toată nebunia asta despre uriaşi n-are nici un haz. Nu pot să fie toţi atât de groaznici precum se zice… La fel ca şi prejudecăţile pe care le au oamenii faţă de vârcolaci… E total nedrept, nu credeţi?

Ron dădu să îi răspundă sarcastic, dar probabil că nu mai dorea o nouă ceartă, pentru că se mulţumi să clatine din cap cu dezaprobare.