J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

„Eu am vrut doar să mă distrez puţin”, ne-a zis el, înainte de a schimba repede subiectul.

Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, Profetul zilei a descoperit dovezi că Hagrid nu este — aşa cum a pretins mereu — un vrăjitor cu sânge pur. De fapt, nu este nici măcar un om pur. Mama sa, vă putem pune dovezile la dispoziţie în exclusivitate, este nimeni alta decât uriaşa Fridwulfa, despre care nu se ştie exact unde se află în prezent.

Însetaţi de sânge şi violenţi, uriaşii s-au adus singuri în pragul dispariţiei, războindu-se între ei în timpul secolului trecut. Cei câţiva care au mai rămas i s-au alăturat Celui-Care-Nu-Trebuie-Pomenit şi au fost responsabili în mare măsură de groaznicele crime în masă contra Încuiaţilor, din timpul cruntei sale domnii de teroare.

Deşi majoritatea uriaşilor care l-au slujit pe Cel-Care-Nu-Trebuie-Pomenit au fost ucişi de Aurorii care luptau împotriva forţelor Întunericului, Fridwulfa nu s-a numărat printre ei. Este posibil să fi scăpat, ajungând în una dintre comunităţile de uriaşi care mai există în zonele montane din alte ţări. Dacă ne luăm după felul în care se comportă în timpul orelor de „Îngrijire a Creaturilor Magice”, se pare că fiul Fridwulfei a moştenit caracterul brutal al mamei sale.

Ca o ciudăţenie, se pare că Hagrid a legat o strânsă prietenie cu băiatul care l-a adus la declin pe Ştiţi-Voi-Cine, fapt care i-a făcut pe mama lui Hagrid şi pe restul suporterilor Ştiţi-Voi-Cui să se ascundă. Poate că Harry Potter nu cunoaşte înfiorătorul adevăr despre uriaşul său prieten, dar Albus Dumbledore are datoria de a se asigura că Harry Potter, ca şi restul elevilor, se află în afară de orice pericol care s-ar putea ivi în urma acestei prietenii.

Harry termină de citit şi se uită la Ron, care rămăsese cu gura căscată.

— Cum a aflat? şopti el.

Dar nu asta îl deranja cel mai mult pe Harry.

— Cum adică, ce vrea să spună cu asta: „Cu toţii îl urâm pe Hagrid”? se răsti Harry la Reacredinţă. Ce sunt toate mizeriile astea despre ăsta — şi arătă către Crabbe — că ar fi fost muşcat de o Trirâmă? Animalele astea nici măcar nu au dinţi!

Crabbe râdea, părând foarte mulţumit de el însuşi.

— Păi, cred că asta ar trebui să pună capac carierei monstrului, zise Reacredinţă, cu ochii scânteindu-i cu ură. Pe jumătate uriaş… Şi eu care credeam că înghiţise o sticlă de Creşte-Schelet, când era mic… Nu cred că mămicile şi tăticii noştri or să fie prea încântaţi de toate dezvăluirile astea… O să le fie frică să nu le mănânce copilaşii… Ha! Ha!

— Nenoro…

— Ei, ce faceţi, de ce nu sunteţi atenţi? îi certă profesoara Grubbly-Plank pe băieţi, în timp ce fetele erau strânse în jurul unicornului, mângâindu-l.

Harry era atât de supărat încât îi tremura şi mâna în care ţinea articolul din Profetul zilei când se întoarse să se uite absent la unicorn, ale cărui calităţi erau enumerate de profesoara Grubbly-Plank, care vorbea tare, ca să o poată auzi şi băieţii.

— Sper să ne rămână profesoară şi în continuare! zise Parvati Patil, după ce se termină ora şi se întorceau cu toţii la castel, ca să ia masa de prânz. Aşa îmi închipuiam eu ora de „Îngrijire a Creaturilor Magice”… Să învăţăm despre fiinţe normale, ca unicornii, nu despre monştri…

— Şi cum rămâne cu Hagrid? zise Harry supărat, în timp ce urcau treptele.

— Ce-i cu el? întrebă Parvati pe un ton dur. Poate să rămână în continuare paznic al vânatului, nu?

De la bal încolo, Parvati fusese foarte rece cu Harry. Da, probabil că ar fi trebuit să-i acorde mai multă atenţie, dar până la urmă Parvati nu se putea plânge că nu se distrase de minune. Cel puţin aşa le spunea tuturor celor care vroiau să o asculte, că aranjase să se vadă cu băiatul acela de la Beauxbatons, în următorul week-end, la Hogsmeade.

— A fost o lecţie foarte bună, zise Hermione, când intră în Marea Sală. Nu ştiam nici jumătate din lucrurile pe care ni le-a spus doamna profesoară Grubbly-Plank despre uni…

— Citeşte asta! se răsti Harry şi îi vârî sub nas articolul din Profetul zilei.

Hermione rămase cu gura căscată, după ce îl citi. Reacţia ei fu exact la fel ca a lui Ron:

— Cum a aflat femeia aia oribilă, Rita Skeeter? Doar nu credeţi că i-a spus Hagrid?

— Nu, zise Harry, ducându-se cu ei către masa Cercetaşilor şi aruncându-se furios într-un scaun liber. Nici nouă nu ne-a zis, nu? Presupun că a fost atât de supărată că nu i-a zis tot felul de lucruri scârboase despre mine, încât s-a apucat să caute ceva despre el, numai ca să se răzbune!

— Poate că l-a auzit când i-a zis lui Madame Maxime, la bal, zise Hermione încet.

— Am fi văzut-o în grădină! zise Ron. Oricum, nu mai avea voie să intre în şcoală, Hagrid a zis că Dumbledore i-a interzis să mai pună piciorul în castel…

— Poate că are şi ea o pelerină care o face invizibilă, zise Harry, punându-şi friptură de pui în farfurie şi stropind cu sos în jur, de supărare. Dar, la urma urmelor, exact asta ar face, nu credeţi? S-ar ascunde în tufe şi ar asculta ce vorbesc alţii.

— Da, ca tine şi ca Ron, preciză Hermione.

— Noi nu am vrut să auzim ce zice! strigă Ron indignat. Nu am avut de ales! Ce prost, să vorbească de mama lui uriaşă într-un loc unde l-ar fi putut auzi oricine!

— Trebuie să ne ducem să-l vedem! hotărî Harry. Chiar astă-seară, după ora de „Previziuni despre viitor”! Să-i spunem că vrem să se întoarcă… Doar vrei şi tu să se întoarcă, nu? se răsti el la Hermione.

— Eu… Ei bine, nu o să mă prefac, a fost, într-adevăr, o schimbare plăcută, am avut şi noi o oră cum trebuie… Dar vreau să se întoarcă Hagrid, sigur că da! adăugă Hermione repede, văzând cum supărarea lui Harry creşte.

Aşa că în acea seară, după cină, toţi trei părăsiră iar castelul şi trecură peste dealul îngheţat, ajungând la coliba lui Hagrid. Bătură la uşă, iar din spatele ei le răspunseră lătrăturile lui Colţ.

— Hagrid, noi suntem! strigă Harry, bătând tare în uşă. Deschide-ne!

Nu se auzi nici un răspuns. Îl auziră pe Colţ zgâriind uşa şi scâncind, dar aceasta rămase închisă. Mai loviră cu pumnii în ea vreo zece minute, după care Ron se duse şi bătu într-una dintre ferestre, dar tot nu le răspunse nimeni.

— De ce ne evită? întrebă Hermione, când în sfârşit renunţară şi se întoarseră la şcoală. Doar nu crede că ne pasă vreun pic că este pe jumătate uriaş?

Dar se părea că lui Hagrid îi păsa. Nu îl văzuseră toată săptămâna. Nu apăruse nici la masa profesorilor la ora prânzului, nici nu îl mai văzuseră prin împrejurimile castelului, cu treburile lui obişnuite, de paznic al vânatului, iar profesoara Grubbly-Plank continua să le predea „Îngrijirea Creaturilor Magice”. Reacredinţă nu îşi mai încăpea în piele de bucurie, de fiecare dată când avea ocazia.

— Ţi-e dor de corcitura ta de prieten? îi tot şoptea el lui Harry, dar numai când era vreun profesor prin preajmă, ca să fie sigur că Harry nu putea să-i facă nimic. Ţi-e dor de omul-mamut?

La jumătatea lui ianuarie, toţi se pregătiră să plece la Hogsmeade. Hermione fu foarte surprinsă că Harry avea şi el de gând să se ducă.

— M-am gândit că o să profiţi de avantajul de a nu fi nimeni în camera de zi, zise ea. Ca să vezi ce faci cu oul…

— O, cred… cred că am cam aflat ce e cu el, minţi Harry.

— Serios? zise Hermione, părând impresionată. Bravo! Stomacul i se zvârcoli vinovat, dar Harry îl ignoră. Mai avea cinci săptămâni la dispoziţie ca să descifreze indiciul din ou, adică avea o grămadă de timp… În plus, dacă se ducea la Hogsmeade, l-ar fi putut întâlni pe Hagrid şi l-ar fi convins să se întoarcă la orele lui.