J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Tot nu pot să înţeleg cum aţi pus mâna pe cele mai drăguţe fete din anul nostru, murmură Dean.

— Atracţie animalică, zise Ron posomorât, trăgând de nişte fire deşirate care îi atârnau la mâneci.

Camera de zi părea stranie, plină de oameni care purtau robe în culori diferite, în loc de obişnuitele robe negre. Parvati îl aştepta pe Harry la capătul scărilor. Era într-adevăr foarte drăguţă, în roba ei roz-aprins, cu părul negru împletit într-o coadă lungă, în care strecurase şi fire aurii, şi cu brăţări de aur strălucindu-i la încheieturile mâinilor. Harry respiră uşurat când văzu că de data asta nu chicotea.

— Arăţi… Hm… foarte bine, îi spuse el stângaci.

— Mersi, Harry. Padma te aşteaptă în holul de la intrare, zise ea apoi, întorcându-se spre Ron.

— Bine, zise Ron, uitându-se în jur. Unde e Hermione?

Parvati ridică din umeri.

— Ce facem, Harry, mergem?

— Da, răspunse Harry, dorindu-şi să fi putut să rămână în camera de zi.

Fred îi făcu cu ochiul lui Harry, când trecu pe lângă el în drum spre gaura din tablou.

Şi holul de la intrare era plin de elevi, toţi aşteptând ora opt, când urma să fie deschisă Marea Sală. Aceia care aveau partenerii din alte Case treceau grăbiţi prin mulţime, încercând să se găsească unii pe alţii. Parvati o găsi pe sora ei, Padma, şi o conduse către Harry şi Ron.

— Bună, zise Padma, care era la fel de drăguţă ca şi Parvati, în roba ei turcoaz-aprins.

Nu părea deloc entuziasmată să-l aibă pe Ron ca partener. Ochii ei negri se opriră asupra gulerului şi asupra mânecilor deşirate ale robei festive a lui Ron, studiindu-l din cap până-n picioare.

— Bună, zise Ron fără să se uite la ea, ci cercetând mulţimea. O, nu…

Îşi îndoi uşor genunchii şi se ascunse în spatele lui Harry, pentru că trecea Fleur Delacour, arătând superb în roba ei gri-argintiu, din satin, însoţită de Roger Davies, căpitanul echipei de vâjthaţ a Casei Ochi-de-Şoim. Când dispărură, Ron se ridică iar şi se uită pe deasupra mulţimii.

— Unde e Hermione? întrebă el iar.

Un grup de Viperini urcară treptele dinspre camera lor de zi din subsolul castelului. Reacredinţă era în frunte şi purta o robă neagră de catifea, cu guler înalt, care îl făcea să arate ca un preot, după părerea lui Harry. Pansy Parkinson îl strângea de braţ pe Reacredinţă, într-o robă foarte plisată, de culoare roz-deschis. Crabbe şi Goyle erau îmbrăcaţi amândoi în verde şi semănau cu nişte stânci acoperite de muşchi de pădure. Nici unul dintre ei, aşa cum observă Harry mulţumit, nu reuşise să găsească o parteneră.

Se deschiseră uşile de stejar de la intrare şi toată lumea se întoarse să se uite la elevii de la Durmstrang, care îşi făcură maiestuos intrarea, însoţiţi de profesorul Karkaroff. Krum era în frunte, însoţit de o fată frumuşică în robă albastră, pe care Harry nu o cunoştea. Pe deasupra capetelor lor văzu că o parte din pajiştea din faţa castelului fusese transformată într-un fel de peşteră plină de zâne luminoase… Adică, în tufele de trandafiri care fuseseră aduşi acolo prin magie se aflau sute de zâne vii care fie că stăteau acolo, fie că zburau deasupra unor statui care păreau să-l înfăţişeze pe Moş Crăciun şi renii săi.

Apoi răzbătu până la ei vocea profesoarei McGonagall:

— Campionii aici, vă rog!

Parvati îşi aranjă zulufii, zâmbind. Şi ea, şi Harry le ziseră grăbiţi lui Ron şi lui Padma un „Ne vedem imediat!” şi înaintară, mulţimea dându-se la o parte, ca să le facă loc să treacă. Profesoara McGonagall, a cărei robă festivă era de culoare roşu-tartan, îşi aranjase o ghirlandă din scaieţi (destul de urâtă, de altfel) în jurul borului pălăriei şi le spuse să aştepte lângă uşă, în timp ce toţi ceilalţi se grăbeau să intre. Ei urmau să intre în Marea Sală doar după ce restul elevilor se aşezau. Fleur Delacour şi Roger Davies se aşezară cel mai aproape de uşă. Davies părea atât de uimit de norocul de a o avea pe Fleur ca parteneră, încât nu putea să-şi dezlipească ochii de la ea. Cedric şi Cho erau foarte aproape de Harry. Acesta se uită în altă parte, ca să nu fie nevoit să schimbe vreo vorbă cu ei. În schimb, ochii i se opriră asupra fetei de lângă Krum. Rămăsese tablou!

Era Hermione!

Însă nu semăna deloc cu Hermione a lor… Îşi făcuse ceva la păr; nu mai era umflat şi creţ, ci drept şi strălucitor, aranjat într-un coc elegant la ceafă. Purta o robă dintr-un material vaporos, de culoare albastră, şi avea o alură diferită… Poate din cauză că nu se mai cocoşa sub greutatea celor aproximativ douăzeci de cărţi pe care le avea de obicei în geantă. În plus, zâmbea fericită — destul de emoţionată, e adevărat — dar reducerea mărimii dinţilor din faţă era acum mai evidentă ca niciodată. Harry nu putu să înţeleagă cum de nu observase nici el, nici Ron până atunci…

— Bună, Harry! zise ea. Bună, Parvati!

Parvati se uita la Hermione, nevenindu-i să creadă ce vedea, într-un mod nu tocmai drăgălaş. Şi nu era singura! Când se deschiseră uşile, trecu pe lângă ei fan clubul lui Krum, care îl însoţise zile în şir la bibliotecă, iar fetele aruncară Hermionei priviri pline de invidie şi dispreţ. Pansy Parkinson rămase cu gura întredeschisă, în timp ce trecea la braţul lui Reacredinţă, care amuţise şi el de uimire, nemaifiind în stare să găsească nici o insultă usturătoare pe care să i-o azvârle în faţă Hermionei. Ron, în schimb, trecu pe lângă Hermione fără să îi arunce nici măcar o privire.

După ce toţi ceilalţi luară loc în Marea Sală, profesoara McGonagall le spuse campionilor şi partenerelor lor să se alinieze pe perechi şi să o urmeze. Aşa şi făcură, şi toată lumea din Marea Sală aplaudă când intrară şi se duseră spre masa mare, rotundă, din capătul sălii, ca să îi salute pe membrii juriului.

Toţi pereţii sălii fuseseră acoperiţi cu o peliculă de gheaţă argintie şi strălucitoare, cu sute de ghirlande de vâsc şi iederă care traversau tavanul înstelat. Mesele Caselor dispăruseră, locul lor fiind luat de circa o sută de măsuţe luminate de lămpi mici, fiecare având în jur de douăsprezece locuri.

Harry se concentră, încercând să nu se împiedice. Parvati părea să se simtă foarte bine. Le zâmbea tuturor, întorcându-l pe Harry în toate direcţiile cu atâta putere, încât acesta se simţea ca un câine la paradă, pe care îl strunea stăpânul să execute paşi corecţi. Îi zări pe Ron şi pe Padma când se apropie de masa din capăt. Ron o privea pe Hermione printre pleoape. Padma era posomorâtă.

Dumbledore le zâmbi bucuros campionilor, când aceştia se apropiară de masa din capăt. Karkaroff însă avea o expresie foarte asemănătoare cu a lui Ron, în timp ce îi privea pe Krum şi pe Hermione. Ludo Bagman, în această seară într-o robă violet-aprins, cu stele mari, galbene, aplauda entuziasmat, ca şi când ar fi fost unul dintre elevi. Şi Madame Maxime, care îşi schimbase uniforma obişnuită din satin negru cu o rochie vaporoasă de mătase mov, îi aplauda politicos. Dar domnul Crouch, îşi dădu seama Harry deodată, nu era acolo! Al cincilea scaun de la masă era ocupat de Percy Weasley.

Când campionii şi partenerele lor ajunseră la masă, Percy trase lângă el scaunul gol de la masă, uitându-se cu subînţeles la Harry, care pricepu imediat şi se aşeză lângă Percy. Fratele lui Ron purta o robă festivă nou-nouţă, albastru-marin, şi pe chip i se citea o expresie de mare înfumurare.