J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Harry se trezi foarte brusc în dimineaţa de Crăciun. Întrebându-se ce îl adusese subit la realitate, deschise ochii şi văzu ceva foarte mare, rotund, cu ochi mari şi verzi, privindu-l din întuneric, atât de aproape, încât fu cât pe-aci să li se atingă nasurile.

— Dobby! strigă Harry, depărtându-se atât de rapid de spiriduş, încât aproape căzu din pat. NU mai face lucrul ăsta, o să mor într-o zi de spaimă!

— Lu’ Dobby pare rău, domnule! chiţăi spiriduşul repede, sărind şi el înapoi, cu degetele sale lungi acoperindu-şi gura. Dobby doar vrut urat lu’ Harry Potter „Crăciun fericit!” şi adus cadou, domnule! Harry Potter spus că Dobby poate venit să-l vadă oricând, domnule…

— Aşa e, bine ai făcut, zise Harry încă respirând mai repede decât de obicei, în timp ce inima se străduia să revină la ritmul normal. Dar dă-mi de veste cumva pe viitor şi nu te mai apleca aşa peste mine…

Harry trase draperiile de la patul său, îşi luă ochelarii de pe noptieră şi şi-i puse pe nas. Strigătul său îi trezise pe Ron, pe Seamus, pe Dean şi pe Neville. Toţi se uitau printre draperiile de la paturile lor, ciufuliţi şi cu ochii cârpiţi de somn.

— Te-a atacat cineva, Harry? întrebă Seamus adormit.

— Nu, era Dobby, îi zise Harry. Culcă-te la loc!

— Aaaa… Cadouri! strigă Seamus, zărind muntele de daruri de la picioarele patului său.

Ron, Dean şi Neville se hotărâră că, dat fiind că tot erau treji, puteau foarte bine să îşi deschidă şi ei cadourile. Harry se întoarse iar către Dobby, care acum stătea emoţionat lângă patul lui Harry, îngrijorat că îl supărase. De capacul de ceainic de pe capul lui era acum prins un clopoţel de pus în brad.

— Poate să-i dea Dobby cadoul lui Harry Potter? chiţăi el.

— Sigur că da, zise Harry. Hm… şi eu am ceva pentru tine…

Era o minciună, nu-i cumpărase nimic lui Dobby, dar deschise repede cufărul şi scoase o pereche de şosete. Erau cele mai vechi şi mai ponosite şosete ale sale, galben-muştar, care îi aparţinuseră odată Unchiului Vernon. Păreau foarte voluminoase… Asta fiindcă Harry le folosise mai mult de un an drept săculeţ pentru Spionoscopul său. Scoase Spionoscopul şi îi dădu şosetele lui Dobby, zicându-i:

— Iartă-mă, nu am avut timp să le împachetez…

Însă Dobby era în al nouălea cer.

— Şosetele sunt hainele preferate ale lui Dobby, domnule! zise el, dându-şi jos vechile şosete şi punându-şi-le pe ale Unchiului Vernon. Eu avut şapte perechi până acum, domnule… Dar, domnule, zise el, cu ochii mărindu-i-se şi mai mult, după ce îşi trase cât de sus putu ambele şosete, încât îi atingeau marginea pantalonilor scurţi, făcut greşeală la magazin, ei dat lu’ Harry Potter două la fel!

— O, nu, Harry, cum de nu ţi-ai dat seama? se prefăcu Ron mirat, zâmbind din patul său, care acum era plin de hârtii de ambalaj rupte. Ştii ceva, Dobby… poftim… ia şi şosetele astea două şi poţi să le amesteci cum vrei. Şi uite şi puloverul promis.

Îi aruncă lui Dobby o pereche de şosete violete, pe care tocmai le scosese dintr-un pachet, şi un pulover tricotat de mână, pe care i-l trimisese doamna Weasley.

Dobby păru cu adevărat copleşit.

— Domnul este foarte bun cu Dobby! chiţăi el, cu ochii umplându-i-se iar de lacrimi şi făcând o plecăciune adâncă spre Ron. Dobby ştiut că domnul trebuie să fie un mare vrăjitor, căci este cel mai bun prieten al lu’ Harry Potter, dar Dobby nu ştiut că era şi atât de generos, de nobil, de bun…

— Sunt doar nişte şosete, zise Ron, care se făcuse cam roz la faţă, deşi părea foarte mulţumit în acelaşi timp. Uau, Harry! A-ntâia!

Tocmai desfăcuse cadoul de la Harry, o pălărie cu „Tunurile din Chudley”. O puse pe cap, culorile pălăriei făcând un contrast violent cu părul său.

Dobby îi dădu lui Harry un pacheţel mic, care conţinea… şosete, bineînţeles!

— Dobby le face singur, domnule! zise spiriduşul fericit. El cumpără lână din salariul lui, domnule!

Şoseta stângă era roşu-aprins şi avea un model cu mături, iar şoseta dreaptă era verde, cu un model cu hoţoaice aurii.

— Sunt… sunt… Mulţumesc, Dobby, zise Harry, în timp ce şi le punea, făcându-l pe Dobby să lăcrimeze iar.

— Dobby trebuie plece acum, domnule, noi început deja pregătim cina la bucătărie, zise Dobby, ieşind repede din dormitor şi făcându-le cu mâna lui Ron şi celorlalţi.

Celelalte cadouri îl mulţumiră mult mai mult pe Harry decât şosetele ciudate ale lui Dobby, în afară de cadoul de la familia Dursley, desigur, care era o batistă, cel mai jalnic cadou pe care îl primise vreodată de la ei… Harry presupuse că şi ei îşi aminteau de Bomboana „Limbă-de-o-tonă”. Hermione îi dăruise o carte numită „Echipele de vâjthaţ ale Marii Britanii şi Irlandei”, Ron un sac plin cu bombe cu miros de baligă de dragon, Sirius un briceag de buzunar cu adaptări speciale, care să deschidă orice broască şi să desfacă orice nod, iar Hagrid o cutie mare cu dulciuri, printre ele numărându-se şi bomboanele preferate de Harry: bomboane cu arome diverse, de la magazinul lui Bertie Botts, broscuţe de ciocolată cu surprize, gumă de mestecat specială, din care se puteau face baloane gigantice şi multe altele. Mai găsi sub pat şi cadourile tradiţionale ale doamnei Weasley: un pulover (verde, cu un dragon tricotat pe el — Harry presupuse că îi spusese Charlie cum înfruntase dragonul) şi foarte multe feluri de prăjituri de casă.

Harry şi Ron se întâlniră cu Hermione în camera de zi şi se duseră împreună la micul dejun. Petrecură cea mai mare parte din dimineaţa aceea în Turnul Cercetaşilor, unde toată lumea se bucura de cadouri, iar apoi se întoarseră în Marea Sală pentru a lua un prânz magnific, care includea cel puţin o sută de piftii de curcan şi munţi de cartofi copţi.

După amiază ieşiră la aer. Zăpada era neatinsă, dacă nu puneai la socoteală cărările adânci făcute de elevii de la Durmstrang şi Beauxbatons care veniseră la castel. Hermione preferă să privească bătaia cu bulgări dintre Harry şi fraţii Weasley decât să li se alăture, şi la cinci fix spuse că pleacă în dormitor, ca să se pregătească pentru bal.

— Îţi trebuie trei ore? zise Ron, privind-o şi nevenindu-i să creadă. (Plăti pentru clipa de neatenţie când un bulgăre mare, aruncat de George, îl lovi drept în tâmplă.) Cu cine te duci? strigă el după Hermione, dar ea îi făcu semn cu mâna şi dispăru în castel, după ce urcă în fugă treptele de piatră.

În ziua aceea, nu se mai servea ceaiul de Crăciun, având în vedere că balul includea şi un ospăţ, aşa că la ora şapte, morţi de oboseală, abia mai fiind în stare să ţintească bine, abandonară bătaia cu bulgări şi se întoarseră în camera de zi.

Doamna grasă stătea în rama ei, bârfind cu prietena sa, Violet, amândouă ameţite rău de puzderia de bomboane cu lichior pe care le mâncaseră şi ale căror ambalaje zăceau în partea de jos a tabloului.

— Zâne spinsare, asta e! chicoti ea când îi spuseră parola şi le dădu drumul înăuntru.

Harry, Ron, Seamus, Dean şi Neville îşi puseră robele festive în dormitor, toţi fiind foarte preocupaţi de cum arătau, dar nici unul nu îl întrecu pe Ron, care se examină în oglinda lungă din colţ cu o expresie scârbită pe chip. Roba lui semăna extrem de bine cu o rochie… într-o încercare disperată de a o face să pară mai bărbătească, folosise o Vrajă de Apretare pentru guler şi pentru mâneci. Şi vraja funcţionase destul de bine. Cel puţin acum roba nu mai avea dantelă, deşi nu fusese foarte atent şi tivul arăta îngrozitor de inegal.