J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Aşezat într-un fotoliu de lângă foc, citea pentru a zecea oară „Zburând cu Tunurile din Chudley”.

Hermione se uită crunt şi la el.

— Puteai să te străduieşti şi tu mai mult, Harry, să faci şi tu ceva constructiv, chiar dacă nu vrei să înveţi să faci antidoturile ca lumea!

— Ca de exemplu? întrebă Harry, privindu-l pe Joey Jenkinscare, jucător în echipa „Tunurilor din Chudley”, cum azvârle un balon-ghiulea către un înaintaş de la „Liliecii din Ballycastle”.

— Să vezi ce e cu oul ăla! şuieră Hermione.

— Haide, Hermione, mai am timp până pe douăzeci şi patru februarie, zise Harry.

Îşi pusese oul în cufăr şi nu îl mai deschisese după petrecerea din seara primei probe. Mai avea două luni şi jumătate până când trebuia să ştie ce însemna vaietul acela sfâşietor.

— Dar ar putea să-ţi ia săptămâni întregi ca să descoperi despre ce este vorba! zise Hermione. O să arăţi ca un prost, dacă toţi ceilalţi or să ştie care e următoarea probă şi tu nu!

— Lasă-l în pace, Hermione, merită o pauză, zise Ron şi puse două cărţi în vârful castelului, dar întreaga construcţie explodă, pârlindu-i sprâncenele.

— Arăţi foarte bine, Ron, sprâncenele tale or să se asorteze perfect cu roba festivă, să ştii!

Erau Fred şi George. Se aşezară la masă, alături de Harry, Ron şi Hermione, în timp ce Ron se simţea mai rău ca niciodată.

— Ron, putem s-o împrumutăm pe Pigwidgeon? întrebă George.

— Nu, e plecată cu o scrisoare, zise Ron. De ce?

— Pentru că George vrea s-o invite la bal, răspunse Fred sarcastic.

— Pentru că vrem să trimitem o scrisoare, cap pătrat, de-aia! zise George.

— Cui îi tot scrieţi? întrebă Ron.

— Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, Ron, să nu ţi-l pârlesc… ca să se asorteze cu sprâncenele, zise Fred, vânturându-şi bagheta ameninţător. Şi… aveţi partenere pentru bal?

— Nu, zise Ron.

— Păi, ar cam trebui să te grăbeşti, amice, sau cele interesante or să fie invitate de alţii, îi zise Fred.

— Dar tu cu cine mergi? zise Ron.

— Cu Angelina, zise Fred prompt, fără nici o urmă de jenă.

— Cum? făcu Ron şocat. Ai invitat-o deja?

— Bună idee, zise Fred.

Îşi întoarse capul şi strigă către partea cealaltă a camerei:

— Hei! Angelina!

Angelina, care stătea de vorbă cu Alicia Spinnet lângă foc, se uită spre el.

— Ce e? strigă ea.

— Vrei să mergi cu mine la bal?

Angelina îi aruncă lui Fred o privire gânditoare.

— Bine, zise ea, după care se întoarse iar către Alicia şi continuă să vorbească, cu o urmă de zâmbet pe chip.

— Vedeţi? le zise Fred lui Harry şi lui Ron, floare la ureche!

Se sculă de la masă, căscând plictisit, şi spuse:

— Atunci trebuie să folosim o bufniţă a şcolii… George, hai odată!

Plecară. Ron încetă să îşi pipăie sprâncenele şi se uită la Harry, pe deasupra ruinelor fumegânde ale castelului din cărţi de joc.

— Ar cam trebui să ne hotărâm, ştii tu… Să invităm pe cineva… Are dreptate. Dacă nu vrem să mergem la bal cu doi troli…

— Hermione scoase un sunet de indignare.

— Doi… ce?

— Ei, ştii tu, zise Ron, ridicând din umeri, mai bine mă duc singur decât cu… Eloise Midgeon!

— Acneea i s-a mai vindecat în ultimul timp… Şi este foarte drăguţă! îi luă Hermione apărarea.

— Da, dar nu are nasul… centrat! zise Ron.

— A, am înţeles, zise Hermione, zbârlindu-se ca un arici. Adică vrei să mergi cu cea mai frumoasă fată care o să accepte să meargă cu tine, chiar dacă e groaznică în rest?

— Păi, da, cam aşa m-am gândit, zise Ron.

— Mă duc să mă culc, se răsti Hermione şi ieşi ca o vijelie spre dormitorul fetelor, fără să mai spună un cuvânt.

Personalul de la Hogwarts, din dorinţa arzătoare de a-şi impresiona musafirii de la Beauxbatons şi de la Durmstrang, părea hotărât să facă şcoala şi castelul să arate cât mai bine de Crăciunul acela. După ce fură plasate ornamentele, Harry observă că erau cele mai grozave pe care le văzuse vreodată în şcoală. Ţurţuri care nu se topeau niciodată fuseseră agăţaţi de balustradele scării de marmură, iar cei doisprezece brazi tradiţionali de Crăciun din Marea Sală fuseseră decoraţi cu tot felul de ornamente, de la bobiţe de vâsc luminoase până la bufniţe adevărate, din aur, care huhuiau vesele şi până la armuri vrăjite, care cântau colinde ori de câte ori trecea cineva pe lângă ele. Era ceva cu totul deosebit să auzi un coif, de exemplu, cântând „O, brad frumos!”, deşi nu ştia decât jumătate din versuri. De mai multe ori, îngrijitorul Filch trebuise să-l facă pe Peeves să iasă din armurile în care se ascunsese, umplând golurile dintre cântece cu versuri inventate de el foarte nepoliticoase, ba chiar jignitoare.

Şi Harry încă nu o invitase pe Cho la bal. El şi Ron deveneau din ce în ce mai îngrijoraţi, deşi, după cum ţinu să sublinieze Harry, Ron nu ar fi arătat nici pe departe la fel de prost ca el, dacă nu ar fi venit cu o parteneră, fiindcă Harry şi partenera lui trebuiau să deschidă dansul, alături de ceilalţi campioni.

— Presupun că, orice ar fi, o să existe întotdeauna o Myrtle cea Plângăcioasă ca ultimă soluţie, zise el posomorât, referindu-se la fantoma care bântuia baia fetelor de la al doilea etaj.

— Harry, trebuie să ne luăm inima în dinţi şi să o facem, zise Ron vineri dimineaţa, pe un ton care sugera asedierea unei fortăreţe de necucerit. Când ne întoarcem în camera de zi diseară, o să avem amândoi partenere, da?

— Păi… bine, zise Harry, nu prea convins.

Dar de câte ori o zări pe Cho în acea zi — în pauze, apoi la prânz şi o dată pe drumul către „Istoria Magiei” — fata era înconjurată de prieteni. Oare nu se ducea nicăieri singură? Ar fi putut să o pândească atunci când se îndrepta către baie? Dar nu — şi acolo părea să meargă împreună cu patru sau cinci fete. Şi totuşi, dacă nu o făcea curând, Cho avea să îşi găsească un alt partener.

Se concentra cu greu la testul cu antidoturile, de la ora lui Plesneală, iar drept urmare uită să adauge ingredientul principal şi asta îi atrase note mici, desigur. Şi totuşi, nu-i păsa. Era prea ocupat să îşi facă puţin curaj pentru a îndrăzni să o invite pe Cho. Când se termină ora, îşi înşfăcă ghiozdanul şi ieşi repede din clasă.

— Ne vedem la cină, le zise el lui Ron şi Hermionei, şi urcă scările în fugă.

Nu trebuia decât să o roage pe Cho să îi permită să îi spună ceva între patru ochi, doar atât…

Merse pe coridoarele aglomerate, căutând-o înfrigurat, şi (mai devreme decât se aşteptase) o găsi. Ieşea din clasa de „Apărare contra Magiei Negre”.

— Hm… Cho? Pot să vorbesc ceva cu tine?

„Chicotitul ar trebui să fie interzis prin lege”, îşi zise Harry mânios, când fetele din jurul lui Cho începură să îşi dea coate şi să râdă. Cho fu de acord însă şi îl urmă mai încolo, ca să nu-i audă colegele ei.

Harry se întoarse să se uite la ea şi stomacul său tresări ciudat, de parcă nu ar fi văzut o treaptă la coborâre.

— Păi, începu el.

Nu putea să o invite. Nu putea, pur şi simplu. Dar trebuia. Cho stătea acolo, nedumerită, uitându-se întrebător la el.

Cuvintele îi ieşiră pe gură, înainte ca Harry să îi comunice limbii ce vroia să spună…

— Vreisămergicuminelabal?

— Poftim? zise Cho.