J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Spiriduşii de casă din bucătărie, care ascultau şi urmăreau totul cu interes, îşi feriră privirile la auzul acestor cuvinte, de parcă Dobby ar fi zis ceva nepoliticos şi ruşinos.

Hermione spuse însă repede:

— Bravo ţie, Dobby!

— Mulţumesc, domnişoară! zise Dobby, zâmbindu-i. Dar cei mai mulţi vrăjitori nu vrut să angajeze un spiriduş de casă care vrea să fie plătit, domnişoară. „Nu asta este menirea unui spiriduş”, zis ei şi trântit uşa în nasul lu’ Dobby! Lu’ Dobby plăcut munca, dar el vrea poarte haine şi vrea fie plătit, Harry Potter… Lu’ Dobby place să fie liber!

Spiriduşii de casă de la Hogwarts începură să se îndepărteze de Dobby, de parcă ar fi avut o boală contagioasă. Winky însă rămase locului, deşi hohotele ei deveniră şi mai disperate.

— Şi atunci, Harry Potter, Dobby dus în vizită la Winky şi aflat că şi Winky eliberat, domnule! zise Dobby încântat.

În acel moment, Winky se aruncă de pe taburet şi rămase pe burtă, pe podeaua din dale de piatră, dând cu pumnişorii în podea şi zbierând de necaz. Hermione se aruncă şi ea repede în genunchi lângă ea şi încercă să o liniştească, dar nimic din ce spuse nu păru să ajute la ceva.

Dobby îşi continuă povestea, ţipând ascuţit peste zbieretele lui Winky.

— Şi atunci lu’ Dobby venit ideea, Harry Potter, domnule! Ce-ar fi căutat Dobby şi Winky de lucru împreună? zis Dobby. Unde este destulă muncă pentru doi spiriduşi de casă? zis Winky. Şi Dobby gândit şi Dobby găsit, domnule! Hogwarts! Aşa că Dobby şi Winky venit şi discutat cu domnul profesor Dumbledore, domnule, şi domnul profesor angajat la noi!

Dobby zâmbi larg şi lacrimi de bucurie îi aburiră iar ochii.

— Şi domnul profesor Dumbledore zis că el plătit Dobby, domnule, dacă vrut să fie plătit! Aşa că Dobby e un spiriduş liber, domnule, şi Dobby primit un galeon pe săptămână şi o zi liberă pe lună!

— Asta nu e foarte mult! strigă Hermione indignată, de pe podea, peste ţipetele necontenite ale lui Winky.

— Domnul profesor oferit Dobby zece galeoni pe săptămână şi fiecare week-end liber, zise Dobby, cutremurându-se brusc, de parcă gândul la o asemenea onoare şi bucurie era înspăimântător, dar Dobby convins, domnişoară… Dobby plăcut libertate, domnişoară, dar el nu dorit prea multă, domnişoară, el plăcut mai mult munca.

— Şi pe tine cu cât te plăteşte domnul profesor Dumbledore, Winky? întrebă Hermione cu blândeţe.

Dacă îşi închipuise că asta o va înveseli pe Winky, ei bine, se înşelase amarnic. Într-adevăr, Winky se opri din plâns, dar când se ridică, o privi pe Hermione cu ochii ei mari şi căprui cu toată furia.

— Winky este un spiriduş nerecunoscător, dar Winky nu este încă plătită! chiţăi ea. Winky nu coborât încă în aşa hal! Lui Winky îi este ruşine că a fost eliberată, aşa cum e normal…

— Ruşine? zise Hermione, nevenindu-i să creadă. Dar, Winky, zău aşa… Domnului Crouch ar trebui să-i fie ruşine, nu ţie! Nu ai făcut nimic greşit, s-a purtat cât se poate de urât cu tine…

Dar la aceste cuvinte, Winky îşi lipi mâinile de găurile din pălărie, tuflindu-şi urechile ca să nu mai poată auzi nimic, şi chiţăi:

— Dumneavoastră nu insultat stăpânul meu, domnişoară! Dumneavoastră nu insultat domnu’ Crouch! Domnu’ Crouch vrăjitor bun, domnişoară! Domnu’ Crouch avut dreptate concediat Winky, Winky rea!

— Winky are probleme să se adapteze la noua situaţie, Harry Potter, chiţăi Dobby, pe un ton confidenţial. Winky uită că nu este legată de domnul Crouch. Ea avut voie spus ce gândeşte acum, dar nu vrea.

— Deci, spiriduşii de casă nu au voie să spună ce cred despre stăpânii lor? întrebă Harry.

— O, nu, domnule, nu, zise Dobby, părând deodată serios. Face parte din sclavia spiriduşilor de casă, domnule. Noi păstrat secretele lor în tăcere, domnule, noi sprijinit onoarea familiei şi noi nu vorbit niciodată pe ei de rău… Deşi domnu’ profesor Dumbledore spus lu’ Dobby că el nu supărat. Domnu’ profesor Dumbledore spus că noi liberi să… să…

Dobby păru deodată neliniştit şi îi făcu semn lui Harry să se apropie. Harry se aplecă.

— El zis că noi liberi să spunem că este un „bătrân ţicnit”, dacă noi aşa vrut, domnule! şopti Dobby, chicotind puţin speriat. Dar Dobby nu vrut, Harry Potter, zise el, vorbind din nou normal şi scuturându-şi capul atât de tare, încât îi fluturară urechile. Lu’ Dobby place de domnu’ profesor Dumbledore foarte mult, domnule, şi este mândru să-i păstreze secretele.

— Dar acum poţi să spui tot ce vrei despre familia Reacredinţă, nu? îl întrebă Harry, zâmbind.

Privirea lui Dobby deveni brusc temătoare.

— Dobby… Hm… Dobby ar putea, zise el precaut, ridicând din umerii săi mici. Dobby ar putea să-i spună lui Harry Potter că foştii lui stăpâni au fost… au fost… nişte vrăjitori… răi!

Dobby încremeni pentru câteva clipe, tremurând din cap până-n picioare, uluit de propria îndrăzneală, apoi fugi la cea mai apropiată masă şi începu să se izbească tare cu capul de ea, chiţăind disperat:

— Dobby rău! Dobby foarte rău!

Harry îl înşfăcă de cravată şi îl îndepărtă de masă.

— Mulţumesc, Harry Potter, mulţumesc, zise Dobby pe nerăsuflate, frecându-şi capul.

— Nu ai nevoie decât să exersezi puţin, zise Harry.

— Să exerseze! chiţăi Winky furioasă. Ar trebui să-ţi fie ruşine, Dobby, vorbit aşa despre stăpânii tăi!

— Ei nu mai stăpânii mei, Winky! zise Dobby sfidător. Lui Dobby nu mai pasă ce cred ei!

— O, tu spiriduş rău, Dobby! gemu Winky, curgându-i iar lacrimi pe obraji. Bietul meu domn Crouch, ce face el fără Winky? El are nevoie de mine, el are nevoie de ajutorul meu! Eu avut grijă de familia Crouch toată viaţa şi mama mea înaintea mea şi bunica mea avut grijă înaintea ei… O, ce spus ele dacă aflat că Winky eliberat? O, ce ruşine, ce ruşine!

Îşi ascunse iar faţa cu fusta şi izbucni în hohote de plâns.

— Winky, zise Hermione hotărâtă, sunt convinsă că domnul Crouch se descurcă foarte bine fără tine. Noi l-am văzut, să ştii…

— Voi văzut stăpânu’ meu? zise Winky pe nerăsuflate, ridicându-şi chipul plin de lacrimi de pe genunchi şi uitându-se uluită la Hermione. Voi văzut aici, la Hogwarts?

— Da, zise Hermione. El şi domnul Bagman sunt membri ai juriului, dau note campionilor înscrişi în Turnirul celor trei vrăjitori.

— Venit şi domnu’ Bagman? chiţăi Winky şi, spre marea uimire a lui Harry (şi a lui Ron, şi a Hermionei, după expresiile de pe feţele lor), păru iar mânioasă. Domnu’ Bagman vrăjitor rău! Un vrăjitor foarte rău! Stăpânul meu nu plăcut de el, o, nu, deloc!

— Bagman… rău? se miră Harry.

— O, da, zise Winky, dând tare din cap. Stăpânul meu spus lui Winky nişte lucruri! Dar Winky nu spune… Winky… Winky păstrează secretele stăpânului ei…

Izbucni iar în hohote disperate de plâns şi o auziră suspinând iar din fustă:

— Bietu’ stăpân, bietu’ meu stăpân, fără Winky să-l ajute! Nu mai putură să scoată nici un alt cuvânt inteligibil de la Winky. O lăsară să plângă, cât îşi băură ei ceaiul, în timp ce Dobby pălăvrăgea fericit despre viaţa lui ca spiriduş liber şi despre planurile sale în legătură cu banii câştigaţi.

— După aia, Dobby cumpără un tricou, Harry Potter! zise el vesel, arătând către pieptul său gol.

— Ştii ceva, Dobby, zise Ron, care părea să-l simpatizeze mult pe spiriduş, o să ţi-l dau pe cel pe care o să mi-l croşeteze mama de Crăciun, mereu primesc unul de la ea. Sper că-ţi place culoarea maro?