J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

O priviră pe Pigwidgeon dispărând în noapte şi atunci Ron spuse:

— Ei bine, Harry, ar trebui să mergem la petrecerea… surpriză pe care ţi-am pregătit-o… Cred că Fred şi George au furat destulă mâncare de la bucătărie până acum!

Într-adevăr, când intrară în camera de zi a Cercetaşilor, aceasta explodă în urale şi strigăte. Pe mese erau munţi de prăjituri, carafe cu suc de dovleac şi Berezero. Lee Jordan aprinsese nişte Artificii Filibuster, aşa că aerul era plin de steluţe şi scântei, iar Dean Thomas, care era foarte bun la desen, agăţase câteva noi pancarte foarte reuşite, dintre care majoritatea îl înfăţişau pe Harry zburând pe „Fulger”, în jurul capului dragonului. Mai erau câteva şi cu Cedric, căruia îi luase foc capul.

Harry mâncă din toate, căci aproape că uitase cum era să îţi fie cu adevărat foame, şi se aşeză la aceeaşi masă cu Ron şi Hermione. Nu-i venea să creadă cât de fericit era. Îl avea iar pe Ron de partea lui, trecuse de prima probă, iar pe a doua nu trebuia să o înfrunte decât peste trei luni.

— Fir-aş al naibii, da’ ştiu că e greu, zise Lee Jordan, ridicând oul de aur pe care Harry îl lăsase pe o masă şi cântărindu-l în mâini. Hai, Harry, deschide-l! Hai să vedem ce e înăuntru!

— Ar trebui să rezolve indiciul de unul singur, zise Hermione încet. Aşa spun regulile turnirului…

— Şi ar fi trebuit să mă gândesc şi cum să trec de dragoni tot de unul singur, şopti Harry, pentru ca doar Hermione să-l audă, la care ea îi zâmbi oarecum vinovată.

— Da, hai, Harry, deschide-l! îl îndemnară şi alţii.

Lee îi dădu oul şi Harry îşi băgă unghiile în spaţiul dintre cele două jumătăţi şi îl deschise.

Era gol, absolut gol… Însă abia apucă Harry să îl deschidă, că zgomotul cel mai îngrozitor, un vaiet strident şi puternic, umplu camera. Singurul lucru cu care putu să-l asemuiască Harry era orchestra de la Petrecerea Morţii a lui Nick Aproape-Făr-de-Cap, ai cărei membri cântau toţi la ferăstraie.

— Închide-l! răcni Fred, cu mâinile la urechi.

— Ce-a fost asta? zise Seamus Finnigan, uitându-se la ou, în timp ce Harry îl închidea la loc. Era ca un strigoi… Poate că acum trebuie să treci de el, Harry!

— Era ca şi când cineva ar fi fost supus unei torturi groaznice! zise Neville, care se albise complet la faţă şi răsturnase un platou cu cârnăciori. O să trebuiască să înfrunţi Blestemul Cruciatus!

— Nu fi tâmpit, Neville, e ilegal, zise George. Doar nu o să folosească Blestemul Cruciatus împotriva campionilor. Mie mi s-a părut că semăna cu Percy atunci când cântă… Poate că o să trebuiască să-l ataci când e sub duş, Harry!

— Vrei o tartă cu gem, Hermione? o întrebă Fred.

Hermione se uită bănuitor la platoul pe care i-l oferea.

Fred zâmbi.

— N-au nimic, râse el. Nu le-am făcut nimic. Doar cu crema din eclere trebuie să ai grijă…

Neville, care tocmai muşcase dintr-un ecler, se înecă şi îl scuipă.

Fred râse.

— E o mică glumă, Neville…

Hermione luă o tartă cu gem.

— Ai luat toate astea de la bucătărie, Fred?

— Da, zise Fred, zâmbindu-i.

Îşi subţie vocea până ajunse un chiţăit şi imită un spiriduş de casă:

— Orice vreţi dumneavoastră, domnule, absolut orice! Sunt extrem de serviabili… mi-ar fi dat şi un bou la proţap, dacă le-aş fi cerut.

— Cum ajungi acolo? întrebă Hermione, pe un ton obişnuit şi nevinovat.

— Simplu! răspunse Fred, uşa e ascunsă după un tablou reprezentând un bol cu fructe. Nu trebuie decât să gâdili puţin para, care o să se pună pe chicotit şi… De ce?

Fred se opri şi se uită la ea bănuitor.

— A, fără nici un motiv, zise Hermione repede.

— Ai de gând să îi faci să intre în grevă, nu? zise George. Nu renunţi la toată chestia asta cu fluturaşii şi o să încerci să îi faci să se revolte?

Se auziră mai multe râsete. Hermione nu răspunse.

— Nu te duce să-i sperii şi să le spui că ar trebui să primească haine şi salarii! o avertiză Fred. O să-i faci să nu mai vrea să gătească!

Chiar atunci, Neville provocă o mică diversiune, transformându-se într-un canar uriaş.

— Ah, scuze, Neville! strigă Fred, acoperind râsetele din jur. Am uitat că astea erau eclerele pe care le-am fermecat…

Dar nu trecu mult şi Neville se obişnui cu ideea şi reveni la normal, o dată ce îi căzură penele. Chiar râse şi el alături de ceilalţi.

— Cremă de Canar! strigă Fred către mulţimea entuziasmată. George şi cu mine am inventat-o… Şapte sticli bucata, ce mai, un chilipir!

Era aproape unu noaptea când Harry se duse în sfârşit cu Ron, Neville, Seamus şi Dean în dormitorul lor. Înainte să tragă draperiile patului, Harry puse pe noptieră miniatura dragonului pe care îl înfruntase. Acesta căscă, se făcu covrig şi închise ochii. „Într-adevăr, e tare drăguţ”, îşi zise Harry, când trase draperiile, „Hagrid are dreptate, dragonii sunt de treabă”…

Începutul lui decembrie aduse vânt şi lapoviţă la Hogwarts. Chiar dacă era mereu rece în castel iarna, Harry se gândea cu drag la focurile din şeminee şi la pereţii lui groşi, de fiecare dată când trecea pe lângă corabia celor de la Durmstrang de pe lac. Aceasta se clătina în vânt, cu velele negre umflate de vânt, sub cerul întunecat. De asemenea, se gândea că şi în trăsura celor de la Beauxbatons trebuie să fi fost foarte frig. Observase că Hagrid avea mare grijă de caii lui Madame Maxime, dându-le băutura lor preferată, whisky de malţ. Vaporii care ieşeau pe la colţurile padocului lor erau de ajuns pentru a-i ameţi pe toţi elevii adunaţi la ora de „Grija pentru creaturile magice”. Ceea ce nu îi ajuta deloc, având în vedere că încă îi aveau în grijă pe îngrozitorii Homari şi trebuiau să fie cât se poate de vigilenţi.

— Nu ştiu sigur dacă hibernează sau nu, le spuse Hagrid într-o zi, în timp ce dârdâiau în grădina de dovleci în care sufla un vânt cumplit. M-am gândit să încercăm să vedem dacă nu vor să mănânce scrumbii… Să-i punem în lăzile astea…

Nu mai rămăseseră decât zece Homari. Se părea că instinctul lor de a se omorî unii pe alţii nu dispăruse pe deplin nici după ce fuseseră scoşi la plimbare. Acum fiecare dintre ei se apropia de doisprezece metri lungime. Platoşele lor groase, gri, picioarele puternice, capetele explozive, spinii şi ventuzele, totul îl convingea din ce în ce mai mult pe Harry că Homarii lui Hagrid erau cele mai groaznice creaturi magice pe care le văzuse vreodată. Clasa se uită fără entuziasm la lăzile enorme pe care le adusese Hagrid, toate căptuşite cu perne şi pături pufoase.

— O să-i lăsăm aici, zise Hagrid şi o să punem capacele, să vedem ce se întâmplă…

Însă până la urmă se dovedi că Homarii nu hibernau şi nici nu fură prea mulţumiţi să fie închişi în nişte lăzi, fie ele şi căptuşite, dar bătute în cuie. Curând, Hagrid strigă: „Nu intraţi în panică, nu intraţi în panică!” În timp ce Homarii se zbăteau prin grădina de dovleci, plină de fragmente din lăzile distruse, cei mai mulţi dintre elevi — în frunte cu Reacredinţă, Crabbe şi Goyle — fugiseră deja în coliba lui Hagrid prin uşa din spate şi se baricadaseră înăuntru. Harry, Ron şi Hermione erau printre cei care rămăseseră afară, încercând să îl ajute pe Hagrid să prindă Homarii cu capete explozive. Împreună, reuşiră să prindă şi să lege nouă dintre Homari, deşi cu preţul a numeroase arsuri şi tăieturi. Până la urmă, nu mai rămase decât un singur Homar în libertate.