J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Îţi arăt când ajungem acolo… Hai, vino repede…

Harry se uită la Ron. Şi el îl privi pe Harry intrigat.

— Bine, zise Harry, alergând pe coridor cu Hermione, Ron grăbindu-se să ţină pasul cu ei.

— Ah, nu mă luaţi în seamă! strigă doamna grasă sarcastic după ei. Nu vă cereţi scuze că m-aţi deranjat! O să rămân aici, nu, cu tabloul larg deschis până vă întoarceţi voi, nu?

— Da, mulţumim, strigă Ron peste umăr.

— Hermione, unde mergem? întrebă Harry, după ce ea îi condusese pe scări în jos şase etaje şi acum coborau scara de marmură către holul de la intrare.

— O să vedeţi, o să vedeţi imediat! le zise Hermione entuziasmată.

Făcu la stânga la capătul scărilor şi trecu repede pe uşa pe unde dispăruse Cedric Diggory cu o noapte înainte ca Pocalul de Foc să aleagă numele lui şi al lui Harry. Harry nu mai fusese niciodată pe acolo. El şi Ron o urmară pe Hermione şi coborâră un etaj de trepte de piatră, însă în loc să ajungă într-un coridor subteran sinistru, ca acela care ducea la clasa lui Plesneală, se treziră într-un coridor lat de piatră, luminat de multe torţe şi decorat cu tablouri vesele, majoritatea reprezentând platouri cu mâncare.

— O, stai puţin… zise Harry încet, la jumătatea coridorului. Stai puţin, Hermione…

— Ce e? zise ea şi se întoarse să se uite la el, foarte nerăbdătoare.

— Ştiu despre ce e vorba, zise Harry.

Îi făcu semn lui Ron şi arătă către tabloul din spatele Hermionei, care înfăţişa un bol mare şi argintiu, plin cu fructe.

— Hermione! zise Ron, înţelegând ce se întâmpla. Încerci să ne implici iar în chestia aia cu spas!

— Nu, nu, nu! zise ea repede. Şi nu e spas, Ron…

— I-ai schimbat cumva numele? zise Ron, încruntându-se la ea. Atunci ce suntem acum, militanţi pentru eliberarea spiriduşilor de casă? Eu nu dau buzna în bucătărie şi nici nu încerc să-i conving să nu mai muncească. În nici un caz…

— Dar nici nu ţi-am cerut asta! zise Hermione nerăbdătoare. Am venit aici mai de mult, ca să vorbesc cu ei toţi şi am descoperit că… O, haide, Harry, vreau să-ţi arăt ceva!

Îl înşfăca iar de braţ, îl trase în faţa tabloului cu fructiera enormă, întinse un arătător şi gâdilă para verde, gigantică. Acesta începu să se mişte chicotind şi deodată se transformă într-o clanţă mare şi verde. Hermione o apăsă, deschise uşa şi îl împinse pe Harry, forţându-l să intre.

Harry abia apucă să zărească o cameră enormă, înaltă, la fel de mare ca şi Marea Sală de deasupra ei, cu o grămadă de oale şi tigăi de aramă, stivuite lângă pereţii de piatră, şi un şemineu imens, din cărămidă, în capătul opus al camerei, când ceva mic fugi către el în mijlocul camerei, chiţăind:

— Domnule Harry Potter! Harry Potter!

În clipa următoare, lui Harry i se opri respiraţia, când spiriduşul extaziat îl lovi puternic, îmbrăţişându-l atât de strâns, încât crezu că i se vor frânge toate coastele.

— D-Dobby? gâfâi Harry.

— Este Dobby, domnule, este chiar el! chiţăi vocea de undeva din jurul buricului lui Harry. Dobby spera şi dorea să-l vadă pe Harry Potter, domnule, şi Harry Potter a venit să îl vadă, domnule!

Dobby îi dădu drumul şi se retrase câţiva paşi, zâmbindu-i, cu ochii verzi, enormi cât nişte mingi de tenis, inundaţi de lacrimi de bucurie. Arăta aproape exact aşa cum şi-l amintea Harry: cu nasul în formă de creion, cu urechi de liliac, cu degete şi picioare lungi… Totul era neschimbat, în afară de haine, complet diferite acum.

Când lucrase pentru familia Reacredinţă, Dobby era mereu îmbrăcat cu aceeaşi faţă de pernă jegoasă. Acum însă purta cea mai ciudată combinaţie de haine pe care o văzuse Harry vreodată. Se îmbrăcase mai nepotrivit chiar şi decât vrăjitorii pe care îi văzuse la Cupa Mondială.

Purta un capac de ceainic drept pălărie, de care prinsese mai multe insigne strălucitoare, o cravată cu potcoave pe pieptul gol, un fel de şort de fotbal, pentru copii, şi nişte şosete stranii. Una dintre ele, observă Harry, era cea neagră pe care şi-o dăduse jos de pe propriul picior şi îl păcălise pe domnul Reacredinţă să i-o dea lui Dobby şi astfel să îi redea libertatea.

— Dobby, ce cauţi aici? zise Harry uimit.

— Dobby a venit la Hogwarts ca să muncească, domnule! chiţăi Dobby entuziasmat. Profesorul Dumbledore le-a dat lui Dobby şi lui Winky slujbe, domnule!

— Winky? zise Harry. Şi ea este aici?

— Da, domnule, da! zise Dobby şi înşfăcă mâna lui Harry, trăgându-l către mijlocul bucătăriei, printre cele patru mese lungi de lemn.

Fiecare dintre aceste mese era aşezată exact sub câte o masă de sus, din Marea Sală. Acum mesele erau goale, având în vedere că se terminase cina, dar Harry presupuse că în urmă cu o oră fuseseră pline cu platouri, trimise sus, prin tavan, pe mesele corespondente.

Cel puţin o mie de spiriduşi mici forfoteau prin bucătărie, zâmbind, făcând plecăciuni şi reverenţe, în timp ce Dobby îl conducea pe Harry prin bucătărie. Purtau aceeaşi uniformă: un şervet de servit ceaiul, cu stema castelului Hogwarts, legat ca o togă, aşa cum fusese şi şerveţelul lui Winky.

Dobby se opri în faţa şemineului de cărămidă şi arătă către un spiriduş.

— Winky, domnule! zise el.

Winky stătea pe un taburet în faţa şemineului. Spre deosebire de Dobby, era evident că nu o preocupaseră hainele. Purta o fustiţă şi o bluză cu pălărie asortată, prevăzută cu găuri pentru urechile ei mari. Totuşi, în timp ce fiecare articol de îmbrăcăminte din colecţia stranie a lui Dobby era aşa de curat încât părea nou-nouţ, era clar că Winky nu avea deloc grijă de hainele ei. Bluza îi era plină de pete de supă şi fusta era arsă într-un loc.

— Bună, Winky, zise Harry.

Buza lui Winky începu să tremure. Apoi creatura izbucni în lacrimi care i se revărsară din ochii mari şi căprui, udându-i partea din faţă a bluzei, exact ca la Cupa Mondială de Vâjthaţ.

— O, Doamne, zise Hermione.

Ea şi Ron îi urmaseră pe Harry şi pe Dobby prin toată bucătăria.

— Winky, te rog, nu plânge…

Dar Winky plângea mai tare ca niciodată. Dobby, pe de altă parte, îi zâmbi larg lui Harry.

— Harry Potter doreşte o ceaşcă de ceai? chiţăi el tare, peste hohotele de plâns ale lui Winky.

— Păi… da… bine, zise Harry.

Imediat, vreo şaisprezece spiriduşi de casă veniră alergând din spatele lui, cu o tavă mare de argint, pe care se afla un ceainic, ceşti pentru Harry, Ron şi Hermione, o carafă cu lapte şi o farfurie mare cu biscuiţi.

— Bun serviciu! zise Ron impresionat.

Hermione se încruntă către el, însă spiriduşii părură încântaţi. Făcură o plecăciune foarte adâncă şi se retraseră.

— De cât timp eşti aici, Dobby? întrebă Harry, după ce Dobby le împărţi ceştile cu ceai.

— Doar de o săptămână, Harry Potter, domnule! zise Dobby fericit. Dobby venit să-l vadă pe domnu’ profesor Dumbledore, domnule. Vedeţi, domnule, este foarte greu pentru un spiriduş de casă care a fost dat afară… ăăă… eliberat, vreau să spun… să găsească un nou loc de muncă, domnule, chiar foarte greu…

Atunci Winky începu să urle şi mai tare, cu lacrimile curgându-i şiroaie şi prin nasul turtit ca o roşie stricată, şi pe partea din faţă a bluzei. Nu făcu nici un efort să se oprească din plâns.

— Dobby a hoinărit prin ţară doi ani întregi, domnule, încercând să găsească serviciu! chiţăi Dobby. Dar Dobby nu găsit serviciu, domnule, pentru că Dobby vrut fie plătit de data asta pentru munca lui!