J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

— Nu-l speriaţi! strigă Hagrid, când Ron şi Harry îşi folosiră baghetele ca să arunce scântei de foc în Homarul care se apropia ameninţător de ei, cu spinul de pe spate arcuit în sus. Încercaţi să-i legaţi o frânghie în jurul spinului, ca să nu-i rănească pe ceilalţi!

— O, da, n-am vrea să se întâmple aşa ceva, bieţii Homari! strigă Ron supărat, în timp ce el şi Harry se lipiseră de peretele colibei lui Hagrid, încă ţinându-l departe pe Homar, cu scânteile baghetelor.

— Vai, vai, vai… Dar chiar că pare distractiv…

Era Rita Skeeter, care se aplecase peste gardul grădinii lui Hagrid, privind la nebunia generală. În ziua aceea, purta o pelerină groasă, roşie, cu un guler mov de blană, şi avea pe braţ nelipsita geantă din piele de crocodil.

Hagrid se aruncă deasupra Homarului, care îi încolţise pe Harry şi pe Ron, şi îl imobiliză. Capătul Homarului explodă, scoţând fum şi foc, arzând lăstarele de dovleci din apropiere.

— Cine eşti? o întrebă Hagrid pe Rita Skeeter, în timp ce punea un ochi de frânghie în jurul spinului Homarului pe care îl prinsese.

— Rita Skeeter, reporter la Profetul zilei, răspunse Rita, zâmbindu-i cu dinţii ei de aur.

— Deşi Dumbledore ţi-a interzis să mai vii în şcoală? zise Hagrid, încruntându-se puţin, în timp ce se ridicase de pe Homarul pe care îl strivise şi începuse să îl târască spre prietenii săi din aceeaşi specie.

Rita se purtă de parcă nici nu auzise ce spusese Hagrid.

— Cum se numesc aceste creaturi fascinante? întrebă ea, zâmbind şi mai larg.

— Homari cu capete explozive, mormăi Hagrid.

— Zău? zise Rita, aparent plină de interes. Nu am mai auzit de ei până acum… De unde provin?

Harry observă cum chipul lui Hagrid se înroşeşte în spatele bărbii stufoase şi i se puse o piatră pe inimă. De unde oare luase Hagrid Homarii?

Hermione, care părea să fie pe aceeaşi lungime de undă cu Harry, zise repede:

— Sunt foarte interesanţi, nu-i aşa, Harry?

— Cum? A, da… foarte… interesanţi, zise Harry, în timp ce Hermione îl călca pe picior.

— A, eşti aici, Harry! zise Rita Skeeter, uitându-se în jur. Deci îţi plac orele de „Grija pentru creaturile magice”? Una dintre materiile tale preferate?

— Da, zise Harry hotărât.

Hagrid îi zâmbi fericit.

— Minunat, zise Rita. Cu adevărat minunat. Predai de mult timp? îl întrebă ea în continuare pe Hagrid.

Harry observă cum ochii ei se opriră întâi asupra lui Dean (care avea o tăietură pe obraz), apoi trecură la Lavender (care avea roba pârlită), la Seamus (care îşi oblojea mai multe degete arse) şi apoi la ferestrele colibei, unde se ascunseseră majoritatea elevilor, cu nasurile lipite de geamuri, aşteptând să vadă dacă era totul sub control.

— Ei sunt din anul II, zise Hagrid.

— Minunat… N-ai vrea să-mi dai un interviu? Să ne împărtăşeşti şi nouă o parte din experienţa ţa cu creaturile magice? Profetul zilei are o rubrică zoologică în fiecare miercuri, după cum sunt sigură că ştii. Am putea să scriem despre aceşti… Hm… Homari cu capete abrazive.

— Explozive, o corecta Hagrid entuziasmat. Păi, da, de ce nu? Harry avea un sentiment foarte neplăcut în legătură cu acest interviu, dar nu avea cum să-l avertizeze pe Hagrid fără să observe Rita Skeeter, aşa că trebui să tacă şi să vadă cum Hagrid şi Rita Skeeter aranjară o întâlnire la localul „Trei Mături” pentru un interviu mai lung, săptămâna aceea. Apoi sună clopoţelul la castel, anunţând sfârşitul orei.

— Ei bine, la revedere, Harry! îi strigă Rita Skeeter veselă, în timp ce el pornea cu Ron şi cu Hermione spre castel. Atunci, ne vedem vineri seara, Hagrid!

— O să răstălmăcească tot ce o să-i spună Hagrid, zise Harry în şoaptă.

— Doar să nu fi importat ilegal Homarii sau ceva de genul ăsta, zise Hermione disperată.

Se uitară unii la alţii… S-ar fi putut foarte bine ca Hagrid să fi făcut aşa ceva…

— Hagrid a mai avut o grămadă de probleme în trecut şi Dumbledore nu l-a concediat niciodată, zise Ron, încercând să-i consoleze. Cel mai rău lucru care poate să se întâmple este ca Hagrid să fie nevoit să renunţe la Homari. Pardon… Am zis cel mai rău? Am vrut să zic cel mai bun.

Harry şi Hermione râseră, simţindu-se ceva mai veseli. Plecară împreună să ia prânzul.

Harry fu foarte fericit în timpul celor două ore de „Prezicerea viitorului” din acea după-amiază. Încă îşi pierdeau vremea şi făceau hărţi stelare şi predicţii, dar acum el şi Ron se împăcaseră şi totul redevenise foarte amuzant. Profesoara Trelawney, care fusese atât de mulţumită de ei doi când îşi preziseseră propriile morţi, care mai de care mai urâte, se enervă foarte repede când începură iar să chicotească, în timp ce ea le explica despre diferitele moduri în care Pluto poate să influenţeze (negativ, bineînţeles!) viaţa de zi cu zi.

— Cred, zise ea într-o şoaptă misterioasă, care nu-i ascundea supărarea câtuşi de puţin, că unii dintre noi — şi se uită cu subînţeles la Harry — ar fi mai puţin superficiali, dacă ar vedea ce am văzut eu, în timp ce priveam azi-noapte în globul de cristal. În timp ce stăteam atentă la broderia mea, dorinţa de a consulta globul m-a copleşit. M-am ridicat, m-am aşezat asupra lui şi am privit în adâncurile sale cristaline… Şi ce credeţi că am văzut?

— O baborniţă cu ochelari enormi? murmură Ron în şoaptă.

Harry se chinui din răsputeri să nu râdă.

— Moartea, dragii mei…

Parvati şi Lavender îşi duseră amândouă mâinile la gură, părând sincer îngrozite.

— Da, zise profesoara Trelawney, dând din cap, se apropie din ce în ce mai tare, ne dă ocol pe deasupra ca un vultur, din ce în ce mai jos… Chiar mai jos decât castelul…

Se uită fix la Harry, care căscase cu poftă.

— Ar fi mult mai impresionant, dacă nu ar mai fi făcut chestia asta de optzeci de ori până acum, zise Harry, când în sfârşit respirară aer curat în faţa scării de dedesubtul camerei profesoarei Trelawney. Dar dacă aş fi murit de fiecare dată când mi-a prezis ea, aş fi un miracol al medicinii!

— Ai fi un fel de fantomă extrem de densă, zise Ron râzând, când trecură pe lângă Baronul Sângeros care se îndrepta în direcţia opusă, cu o privire sinistră în ochii ficşi. Cel puţin nu ne-a dat nici o temă. Sper că profesorul Vector i-a dat multe teme Hermionei, ador să nu avem de învăţat şi ea da…

Dar Hermione nu veni la cină şi nici la bibliotecă nu era, când se duseră să o caute acolo. Singura persoană din bibliotecă era Viktor Krum. Ron rămase ascuns după rafturi, privindu-l pe Krum şi dezbătând, discutând în şoaptă cu Harry dacă să-i ceară sau nu un autograf. Dar imediat Ron îşi dădu seama că nişte fete din anul VI sau VII erau în spatele raftului alăturat, discutând despre acelaşi lucru, şi îşi pierdu entuziasmul.

— Oare unde s-o fi dus? zise Ron.

Amândoi se întoarseră la Turnul Cercetaşilor.

— Nu ştiu… Aiureli!

Dar abia apucă doamna grasă să le deschidă tabloul, când sunetul unor paşi grăbiţi din spatele lor îi anunţă că venea Hermione.

— Harry! gâfâi ea, oprindu-se brusc în faţa lui (doamna grasă o privi cu sprâncenele ridicate). Harry, trebuie să vii, trebuie să vii să vezi, s-au întâmplat nişte lucruri uimitoare… Te rog…

Îl înşfăcă pe Harry de braţ şi încercă să-l târască în partea cealaltă a coridorului.

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Harry.