J. Rowling - Harry Potter şi Pocalul de Foc

Coborî fulgerător. Capul Ţintatului Maghiar se rotea după el, îl urmărea. Harry îşi dădu seama ce vroia să facă şi se ridică exact la timp. Un şuvoi de foc fusese aruncat chiar pe locul unde se aflase el, înainte de a se ridica brusc în înalturi… Dar lui Harry nu îi păsa… Era ca şi când s-ar fi ferit de un balon-ghiulea…

— Pe barba lui Merlin, băiatul ăsta ştie să zboare! strigă Bagman, când mulţimea ţipă şi tresări speriată. Domnule Krum, nu-i aşa?

Harry zbură şi mai sus, în cercuri largi. Dragonul nu îl scăpa din priviri, cu capul învârtindu-i-se neîncetat pe gâtul lung. Dacă avea să continue aşa, ameţea, desigur… Dar Harry ştia că nu trebuia să întindă coarda prea tare. Dacă dragonul se apuca să verse iar foc…

Harry coborî brusc şi cu mare viteză, exact când dragonul deschise gura, dar de data aceea nu fu la fel de norocos. Nu-l nimeriră flăcările, în schimb coada dragonului se îndreptă vâjâind către el şi, când viră la stânga, unul dintre spinii săi lungi îi zgârie umărul, sfâşiindu-i roba…

Simţea durerea, auzea ţipetele mulţimii, însă tăietura nu părea să fie adâncă… Zbură în spatele dragonului şi îi veni în minte ceva…

Dragonul nu părea să obosească şi îşi proteja ouăle cu străşnicie. Deşi îşi deschidea aripile şi bătea din ele cu putere, se învârtea şi se zbătea, urmărind mişcările lui Harry cu ochii aceia galbeni şi înspăimântători, îi era teamă să se îndepărteze prea tare de ouă… Trebuia să îl convingă să o facă, altfel n-ar fi reuşit în veci să se apropie de ouă…

Începu să zboare, întâi într-o parte, apoi în cealaltă, nu foarte aproape pentru ca dragonul să nu îl poată atinge cu focul pe care îl scuipa. Dragonul îl pândea, cu ochii cu pupilele verticale fixate pe Harry, cu colţii dezgoliţi ameninţător…

Zbură şi mai sus. Capul dragonului se ridică după el, gâtul fiindu-i acum întins la maximum, încolăcindu-se şi unduindu-se ca un şarpe în faţa celui care îl vrăjise…

Harry se ridică şi mai sus, iar dragonul scoase un răget exasperat. Pentru dragon, Harry nu era decât o muscă pe care îşi dorea din tot sufletul să o prindă. Coada îi zvâcni iar, dar acum Harry era prea sus ca să îl ajungă… Dragonul scuipă foc, Harry se feri cu dibăcie… Dragonul deschise larg fălcile…

— Haide, şuieră Harry, învârtindu-se pe deasupra, vino, vino şi prinde-mă… Sus, hai…

Atunci dragonul se ridică de pe ouă, întinzându-şi aripile la fel de mari ca ale unui mic aeroplan… Atât aştepta Harry! Coborî în picaj. Înainte ca dragonul să-şi dea seama ce făcuse sau unde dispăruse Harry, acesta îşi continuă căderea bruscă spre sol, către ouăle care acum erau neprotejate de picioarele dragonului. Îşi luă mâinile de pe „Fulger”, înşfăca oul de aur…

Şi acceleră din nou, ridicându-se pe deasupra tribunelor, cu oul greu sub braţul nevătămat! Era ca şi când cineva dăduse iar drumul la sonor… Pentru prima dată auzi clar zgomotul mulţimii, care striga şi aplauda la fel de tare ca şi suporterii irlandezi de la Cupa Mondială…

— Fiţi atenţi! striga Bagman întruna. Vă rog să fiţi atenţi! Campionul cel mai tânăr a reuşit să ia oul cel mai repede dintre toţi! Ei bine, din acest moment şansele lui Harry Potter au crescut!

Harry văzu cum îngrijitorii de dragoni se grăbiră să stăpânească dragonul, iar la intrarea în padoc îi observa pe profesoara McGonagall, pe profesorul Moody şi pe Hagrid, grăbindu-se către el, făcându-i toţi cu mâna să vină la ei. Le văzu zâmbetele fericite, chiar de la depărtarea aceea. Zbură iar pe deasupra tribunelor, zgomotul mulţimii aproape spărgându-i timpanele, şi ateriza lin, fericit cum nu mai fusese de atâta timp. Trecuse cu bine prima probă şi supravieţuise…

— A fost excelent, Potter! strigă profesora McGonagall, imediat ce Harry se dădu jos de pe „Fulger”.

Venind din partea ei, felicitarea putea fi considerată o laudă extraordinară. Observă că îi tremura mâna când arătă către umărul lui.

— Trebuie să te duci imediat la Madame Pomfrey, chiar înainte ca juriul să-ţi acorde notele… Pe aici… A trebuit să-l îngrijească şi pe Diggory…

— Ai reuşit, Harry! zise Hagrid răguşit. Ai reuşit! Şi încă împotriva celui mai crunt dragon! Doar ştii că Charlie a zis că e cel mai…

— Mersi, Hagrid, zise Harry tare, ca să îl facă pe Hagrid să tacă şi să nu se dea de gol că îi arătase dragonii cu o seară înainte.

Şi profesorul Moody părea foarte mulţumit. Ochiul său magic îi dansa în cap de bucurie.

— Foarte frumos, Potter, mormăi el.

— Gata, Potter, hai la cortul de prim ajutor, te rog, îl zori profesoara McGonagall.

Harry ieşi din padoc, încă gâfâind, şi o văzu pe Madame Pomfrey, care stătea în faţa unui al doilea cort, părând foarte îngrijorată.

— Dragoni! zise ea pe un ton dezgustat, trăgându-l pe Harry înăuntru.

Cortul era împărţit în sectoare. Desluşi umbra lui Cedric prin draperia de pânză, dar Cedric nu părea să fie rănit grav. Cel puţin, putea să stea în capul oaselor. Madame Pomfrey îi examina umărul lui Harry, vorbind mânioasă în tot acest timp:

— Anul trecut Dementorii, anul ăsta dragonii, oare ce or să mai aducă la şcoală anul viitor? Ai avut mare noroc… E o rană superficială… Dar o să trebuiască să o curăţ, înainte de a încerca să o vindec…

Curăţă tăietura, tamponând-o cu un lichid mov, care fumega şi ustura, apoi îi atinse umărul cu bagheta şi Harry simţi cum se vindecă instantaneu.

— Acum, stai liniştit un minut… Hai, aşază-te! Apoi poţi să te duci să-ţi vezi notele.

Ieşi vijelios din cort, dar mai apucă să o audă cum îl întreba pe Cedric:

— Te simţi mai bine, Diggory?

Harry nu vroia să stea liniştit, adrenalina îi clocotea încă în sânge. Se ridică, vrând să se ducă să vadă ce se întâmpla afară, dar înainte să ajungă la uşa cortului, îşi făcură apariţia doi oameni: Hermione, urmată îndeaproape de Ron.

— Harry, ai fost strălucit! zise Hermione emoţionată, cu urme de degete pe faţă, de cât şi le apăsase pe obraji, de teamă şi de emoţie. Ai fost extraordinar! Nu glumesc!

Dar Harry se uita la Ron, care era foarte palid şi îl privea pe Harry de parcă ar fi fost o stafie.

— Harry, zise el, foarte serios, oricine ţi-a pus numele în Pocal… Cred… cred că vrea să te vadă în mormânt!

Era ca şi când ultimele săptămâni nici nu existaseră! De parcă Harry se întâlnea cu Ron pentru prima dată, imediat după ce fusese ales campion.

— Ţi-ai dat seama? zise Harry rece. Ţi-a luat cam mult.

Hermione stătea neliniştită între ei, uitându-se când la unul, când la altul. Ron, nesigur, deschise gura să vorbească. Harry bănui că Ron vroia să-şi ceară scuze şi, deodată, îşi dădu seama că nu vroia să le audă.

— E în ordine, zise el, înainte ca Ron să pronunţe cuvintele. Nu mai contează!

— Nu, zise Ron. Nu ar fi trebuit să…

— Nu mai contează acum, serios! repetă Harry.

Ron îi zâmbi emoţionat şi Harry îi răspunse cu un zâmbet fericit.

Hermione izbucni în lacrimi.

— Nu înţeleg de ce plângi! îi spuse Harry uluit.

— Amândoi sunteţi nişte proşti! strigă ea, bătând cu piciorul în pământ, iar lacrimile continuară să curgă nestăpânite.

Apoi, înainte ca vreunul dintre ei să o poată opri, îi îmbrăţişa pe amândoi şi ieşi din cort în viteză, plângând în hohote.

— Nu e normală, zise Ron, clătinând din cap. Hai, Harry, cred că ţi se afişează notele…